Deşi puţină lume îşi mai aduce aminte, primul lucru umilitor după”89 a fost organizarea unui spectacol cu strangere de ajutoare, intr-una din ţările astea civilizate, pentru Romania. A fost oribil. Oamenilor le era ruşine şi nu înţelegeau de ce trebuie să le dea cineva pomană, mai ales că Ceauşescu nu mai era să ne facă “porţia”. Toată străinătatea simţea nevoia să fie bună la suflet şi se căuta de căte un bănuţ să facă o faptă bună.
O parte din ajutoare soseau în fabrici, altele erau vandute în magazine, uleiul de măsline, de exemplu. In fabrici, tot cuconetul la care nu te-ai fi gandit se repezea să sorteze pomana alegandu-şi ţolendrăraia mai bună după care chema eşalonul doi care la randul lui racaia în ce a mai rămas şi dădea şi peste lucruri nespălate iar, la sfarşit, erau chemaţi ăia cu cinci-şase copii ca să cureţe locul.Cine vroia să ia ceva dar n-ar fi vrut să fie singurul, mai convingea pe cineva care ajungea să regrete imediat că s-a băgat în cloaca lor. Ideea era să fie toţi egali la pomană, nu cumva să se ţina cineva cu nasul pe sus. Celor care n-ar fi luat în ruptul capului ceva li s-au impărţit cu forţa bomboane de care fiecare a scăpat dandu-le unor copii săraci sau aruncandu-le.
Apoi, emisiunile cu ajutoare pentru săraci au început să se dea in serial. Nişte jegoşi cu o droaie de copii îşi expuneau sărăcia la televizor iar oamenii îi ajutau, după posibilităţi, care cu bani, care cu ce aveau prin casă. Cu timpul, ajutaţi şi de cate un dezastru, unii au reuşit să scape de toate corcoaţele şi vechiturile pentru că aşa se cumpără la romani “indulgenţe”. Oamenii se simţeau buni şi lăcrimau iar cand cineva a trimis unei fete o rochie de mireasă a fost jale naţională. Mai rău a fost cand familia căinată a cheltuit toţi banii fără ca măcar să-şi plătească intreţinerea şi-a venit să mai ceară alţii; In casa lor toate ţoalele primite stăteau claie peste grămadă nespălate şi jegul şi sărăcia se reuniseră.