“Dăruim
speranță sau măcar zîmbetul pe buze”, zice un slogan înainte de dead – line, probabil, ca să n-avem vorbe
la proces.
Speranța
omoară ultima! Dar numai după
ce-ți ia toți banii și toate celelalte șanse la viață.
Speranța nu mai e ce-a fost.
I-a dat cineva drumul din cutie și a transformat-o, dintr-un ultim resort, în
panaceu, marotă și chiar stat parallel. Speranța s-a băgat în față și face
legea, alături de globalizare, răul cel mic și alți influencers folosiți în
comunicarea prin fum. O tendință, o necessitate, o autoritate, toate fără fond,
la care oamenii se conformează, pe care le acceptă și la care se-nchină de
parcă ar fi adevărate legi, astfel că, politicienilor nu le mai rămîne decît să
invoce, odată la patru ani, o astfel de entitate și să mai umfle speranța.
Liberalii invocă frica de
Dumnezeu și desenează inimioare imaginare iar actuala și veșnica ministră social
– democrată a învățămîntului intenționează să schimbe programarea (nu programa)
școlară a elevilor, în numele globalizării. Dacă întreabă elevul ce-i aia
globalizare, ce-i răspunzi, d-na ministru? Spune-i că e un rău mai mic, o să-i
închizi gura!
Fiindcă răul
cel mic nu există, există doar un mare rău în travesty. Toate nenorocirile, de
la tragediile din familiile rupte de izgonirea românilor la muncă pentru alții
și pînă la copiii distruși sau morți de etnobotanice, toate le-am votat, din
prostie, prostia că răul cel mic e o speranță de mai bine.