“Murray
Franklin: Stai, să-nțeleg mai bine, tu crezi că e comic faptul că i-ai omorît
pe acești tipi?
Arthur
Fleck: Da. M-am săturat să mă prefac. Comedia e subiectivă, Murray. Nu așa se
spune? Voi ăștia, sistemul care știe atît de multe, voi decideți ce e rău sau
bine. În același fel în care decideți ce e comic și ce nu.” Joker
Nu citesc cărți despre spionaj,
extratereștri
și
alte conspirații,
nu mă uit la seriale fluviu pe internet (văd, abia acum, Prison Break pe
ProX) și
nici la alte filme noi, fiindcă mi s-a scîrbit de propagandă. Însă, de data
asta, imediat după ultimul Oscar, cineva mi-a indicat Joker, să mă
revelez în privința violenței din film care l-a dezgustat pe un analist național.
Al dracu’, de deștepți, sunt americanii ăștia, cînd vor! Mă dau
în vînt după minimalism (eu așa îl văd, nu mă interesează ce spun alții). De la Dogville
încoace n-am mai văzut un film pe stilul ăsta, care să concentreze într-o oră și ceva o lovitura
mortală dată zecilor de ani de fals și propagandă, doar că Joker e o forță, de-a dreptul,
primul care lovește în “sistemul” în funcție, în care n-a îndrăznit nimeni să lovească pînă acum.
Joker nu este despre un personaj trist, cum încearcă să-l bagatelizeze unii -
care se grăbesc, totodată, să îndemne la iubire și toleranță (de frică!) – Joker este despre saturație.