Rubrică dedicată Centenarului

Toasturi cazone, GH. Brăescu, Nuvele 1924

Urlătorul

“- Ai venit?... Hai la masă.

- Ce masă, n-ai aflat nimic?

- Ce?

- Nu v-a spus nimeni?

- Ce să aflăm, cine să ne spună?... Vorbește omule, ce stai ca mutu?

- Strînge, încuie tot, ia-ți bijuteriile, îmbracă copiii…

- Vai de mine!... unde mergem?... Nu s-a potolit?

- Ce să se potolească, se duce dracului Bucureștii… Au băgat ecrasită în subterane, închipuiește-ți cîteva mii de tone. Închide geamurile.

- Nu, că se sparg.

- Treaba ta. Ia ce-i lua la repezeală și s-o ștergem! Străchini mai găsim, dar dacă nu ți-o cădea soba pe nas… ia și lingurițele de argint…

- Conașule, a trimis de la madam Ionescu să întrebe, dumneavoastră ce faceți, stați pe loc sau vă duceți?

- Spune-i că mergem.

- Unde, domnule Popescu?

- Ați venit? Sărut mîna… Ce faci, cavalere? Uite și fetița…

- Cu cățel, cu purcel, n-am mai avut răbdare… “Bonjour”, unde ne duci, că la dumneata e toată nădejdea, Costică nu e acasă. “Bonjour” madam Popescu.

- “Bonjour” madam Ionescu.

- Mergem la Moși.

- Ce-ți este, ai înnebunit?

- Hm! Priviți pe nevastă-mea cît e de deșteaptă!

- Bine, dragă, de Moși ne arde nouă?

- Mă rog, ce-i omul?... Animal, nu?... Bun! Ce face animalul în fața primediei?... îi întoarce spatele… Același lucru facem și noi… Ai înțeles acuma? Punem Cotrocenii la dosar… Hai! Gata!

- Ascultă, Anico, să nu cumva să pleci, să lași casa singură…

- Nu se află, coniță.

- Să nu te temi.

- Nu coniță.

- Ce să se teamă, nu-i nici o primejdie… Altfel v-aș duce eu la Moși?... închide poarta și stai în curte, proasto, nu-ți fie frică.

- Nu conașule.

Cîteva minute mai tîrziu, prin valuri de căldură două familii complete, cu soldat, doică și copii mai mărișori, din care unul trăgea după el un cățel pe roate, luau cu asalt tramvaiul de la Sfîntu Elefterie. Domnul Popescu, organizatorul expediției, cumpără bilete, dînd socoteală pe din două, făcu jucării copiilor, spuse snoave pentru galerie, devenind din ce în ce mai guraliv, pe măsură ce se depărta de focarul primediei.

- Mă întrebau funcționarii, cînd s-a comunicat ordinul de evacuare: “ Dumneavoastră ce faceți, domnule director?”… “ Mă duc acasă și fac ce face cîinele.” “ Vaaai!” făcură toate domnișoarele… “Stați, nu vă rușinați, nu-i ce credeți dumneavoastră.”

- Ești teribil!

- Pe onoarea mea vă spun… Ce face cîinele?... Se culcă jos… mă culc și eu…

- Ei, de ce?

- Din pat, cînd o sări ecrasita, mă aruncă jos și mă doare, da’ de jos mă aruncă drept în pat, cad pe moale… Ce zici, cucoană?...[…]”

La Moși, s-au oprit în cîrciuma “La trei mături”, după care, mai tîrziu, domnul Popescu a făcut rost de un ziar pe care l-a spicuit abil trecînd vitejește peste “ce-a ars, ce n-a ars, ce era să cadă” și s-a liniștit brusc pe raportul ministerului care sfătuia lumea să nu se alarmeze “nefiind nici pagubă, nici primedie”. După un periplu gălăgios prin bîlci, timp în care directorul, “zurbagiu ca un copil”, a tras bomboane la țintă și a învîrtit roata norocului, alaiul s-a instalat la restaurantul “Maiorul Mura”.

“- Cincizeci de mititei și două baterii reci!... porunci domnul director.

Încetul cu încetul, cîmpul Moșilor se popula, umplîndu-se de lume pestriță și de zgomot. Lumini multicolore se aprindeau, se învîrteau, o dată cu călușeii, cu roți de tot felul, sau străluceau, ornînd feeric intrări de panorama, ca pe niște porți de rai. Moșii păreau un balamuc imens. Oamenii de toată mîna și de toate vîrstele rătăceau cu fesuri de hîrtie roșie, silindu-se să se convingă că petrec, suflînd cu încăpățînare, inconștent, în cocoșei de tablă, învîrtind scîrțîitori ce exasperau nervii, pocnind plesnitori, sporind vacarmul produs de flașnete, de orgi, de clarinete sălbatice, de apeluri, de strigăte, de jocuri și cîntece. Pe la douăsprezece din noapte serbarea era în toi, lăutarii cîntau îndrăcit, vinul și berea curgeau în valuri. Congestionat, lustruit de o digestiune laborioasă, domnul Popescu fuma tăcut după baterii repetate.

- Bine, nene Nae, așa ne fu vorba?... Mai spune ceva, dă-o dracului!...

- Domnilor, să nu ziceți că sunt cîrcotas, dar mă uit în jurul meu și vă mărturisesc, mă cuprinde jalea. În orice țară, […] catastrofa de la pirotehnie ar fi fost pentru toată lumea o zi de doliu. Nimeni n-ar fi îndrăznit să sărbătorească o nenorocire cu lăutari, o catastrofă ireparabilă ca pe o victorie națională.

Şi, cu hotărîrea bruscă a omului beat, se ridică în picioare pe scaun și răcni cu voce răgușită, amuțind lăutarii, oprind zborul chelnerilor și paharele clienților:

- Domnilor, uniți-vă cu mine să serbăm două minute de tăcere solemnă în onoarea catastrofei de la Cotroceni!...

- Hai, zdrîng, zdrîng…

Un hohot de rîs imens răspîndi această întrerupere fericită. Mesenii și lăutarii, într-o însuflețire nouă, cîntau în cor, cu furie: “Hai zdrîng, zdrîng și iar zdrîng, zdrîng…”

- Niște dobitoci! Ce vă spuneam eu… Ehei! Englezii, domnule, cînd e catastrofă, nu mai trăiesc nici unul… Plata!...

- Mai stai, nene Nae.

- Iertați-mă, nu pot suporta, mă doare inima și, să vă spun drept, mi s-a scîrbit… Nu sîntem popor, orice ar spune! Plata!”

Toasturi cazone, GH. Brăescu, Nuvele 1924/ Editura Facla, Timișora 1985

P.S. Numai acest fragment și ține loc de talk show, pamflet, cercetare sociologică, astrograma țării, cugetări despre cît suntem de veșnici și cum ni se fîlfîie steagul, de cel puțin 100 ani, la fel. Am putea să mai închidem din bîlciurile politico – distractivo – televizionistice, 95% fiind inutile, scîrboase, păguboase.