Pagini

Pagini

luni, 25 octombrie 2021

Cum se moare de plămîni

Dedicație de Halloween, ptr. Dr. Kin

https://freefrompress.blogspot.com/2021/11/black-out-by-all-means.html#more

Așa e, trăim vremuri de război, cu inamici nevăzuți dar mai ales văzuți și știuți. Deci, după vizionarea în buclă a materialelor pornografice produse de proxeneții de cadavre și descriptura ultra-realistă a doctoriței Kin, înainte de Haloween, m-am compliant să-mi aduc aportul. Să nu mai zică lumea că așa și pe dincolo, conspiraționiști, îndărătnici, necredincioși în știință…

Edgar Alllan Poe, The Facts in the Case of M. Valdemar (fragment)

“Desigur, n-am pretenția că extraordinarul caz al domnului M. Valdemar, care a stîrnit această discuție, ar fi un fapt cu totul ieșit din comun. Ar putea fi considerat un miracol, avînd în vederea circumstanțele, dar nu e. La dorința tuturor părților implicate, întîmplarea n-a fost făcută publică, cel puțin deocamdată, sau pînă cînd vom avea alte oportunități de investigație – în efortul nostru de a lămuri subiectul - pentru ca, nu cumva, o relatare deformată sau exagerată să-și facă loc în societate și să devină sursa multor greșeli de interpretare și, natural, multă neîncredere.

A venit timpul să prezint faptele, atît cît am reușit și eu să le înțeleg. Pe scurt, acestea sunt după cum urmează.

În ultimii trei ani, atenția mi-a fost atrasă, în mod repetat către subiectul hipnotismului și, cu vreo nouă luni în urmă, brusc, mi-am dat seama că din seria experimentelor făcute pînă atunci, omisesem, cu totul, unul foarte important: nu fusese hipnotizată nici o persoană aflată în pragul morții.

În primul rînd, nu știam dacă, în atare condiții, pacientul mai era sugestibil la pasa magnetică; apoi, dacă apropierea morții împiedica, sau, din contră, potența hipnotizarea; în al treilea rînd, pînă unde sau pentru cît timp, putea fi uzurpat procesul de instalare a morții.

Mai erau și alte lucruri de clarificat, dar acestea mă incitau cel mai mult, mai ales ultimul, prin caracterul de-o importanță uriașă a consecințelor.

Căutînd în jur un subiect, prin intermediul căruia, să-mi testez minuțiozitățile, am ajuns la prietenul meu, M. Ernest Valdemar, cunoscutul compilator de la Biblioteca Forensica și autorul (sub pseudonimul Issachar Marx), a versiunii poloneze a romanelor Wallenstein și Gargantua. M. Valdemar, care a locuit, în principal, în Harlem, New York, din anul 1839, este (sau era) cunoscut, mai ales pentru fragilitatea extremă – membrele-i inferioare semănînd mult cu cele ale lui John Randolph și, de asemenea, pentru albeața favoriților, în contrast violent cu părul negru, care era confundat, de aceea, cu o perucă. Temperamentul lui vizibil nervos îl recomanda a fi un bun subiect pentru un experiment de hipnoză. De vreo două-trei ori l-am băgat în transă cu ușurință dar, în rest, deși aveam speranțe legate de constituția lui ciudată, rezultatele au fost dezamăgitoare. Voința lui n-a fost nici un moment pozitivistă sau, pe de-antregul, sub controlul meu iar, în ce privește clarvederea, n-am reușit să realizez nimic pe care să mă bizui. Întotdeauna am pus eșecul meu, în aceste privințe, pe dezordinea din starea lui de sănătate.

Cu cîteva luni înainte să-l cunosc, doctorii lui îl confirmaseră cu tuberculoză. Ce-i drept, îi stătea în obicei să vorbească cu calm despre sfîrșitul care-i era aproape, ca despre o problemă care nu putea fi evitată, dar nici regretată.

……………………………………………………………………………………………………………………………….

Au trecut mai mult de șapte luni de cînd am primit de la Dl. Valdemar însuși, biletul de mai jos:

“Dragul meu P…: acum ai putea, foarte bine, să vii. D… și F… s-au pus de acord că nu mai trec de miezul-nopții zilei de mîine și cred că au nimerit-o destul de exact. Valdemar”

Ce urmează e cu dedicație pentru nașa mare, Dr. Kin, ca să-și compare notițele horror pe care le citește la televizor spre îmbolnăvirea și moartea celor deja tarați, cu descrierea lui E. A. Poe, un scriitor de colea, care a trăit multe pe pielea lui.

Am primit această notă la jumătate de oră după ce a fost scrisă și, cincisprezece minute mai tîrziu, eram în camera muribundului. Nu-l mai văzusem de zece zile și am fost oripilat de alterarea îngrozitoare ce se produsese asupra lui într-un interval de timp așa de scurt. Fața-i era de o nuanță plumburie, lipsa de strălucire din ochi era izbitoare iar emacierea atît de extremă, încît pielea-i crăpase pe pomeți. Expectora excesiv. Pulsul era abia perceptibil. În mod remarcabil, totuși, încă-și păstrase puterea mentală și chiar pe cea fizică, pînă la un punct. Vorbea clar, își putea lua ceva medicație paliativă fără ajutor și, cînd am intrat în cameră, era ocupat cu scrierea memoriilor într-o agendă de buzunar. Stătea în pat sprijinit cu perne. Doctorii D… și F erau prezenți. După ce i-am apăsat mîna, i-am luat pe cei doi gentlemen deoparte și am obținut de la ei un minut de informații despre starea pacientului. Plămînul stîng era, de optsprezece luni, într-o stare semi-osificată sau cartilaginoasă, astfel că devenise complet inutil, lipsit de vitalitate. Cel drept, în partea superioară, era, de asemenea, parțial, dacă nu pe de-a-ntregul, osificat, iar regiunea inferioară era doar o masă mobilă de tuberculoză purulentă. Erau și cîteva perforații extinse care, la un moment dat, se lipiseră de coaste. Aceste simptome din plămînul drept apăruseră relativ recent. Osificarea s-a întins cu o rapiditate foarte neobișnuită, ținînd cont că nu era nici urmă de-așa ceva cu o lună în urmă iar aglutinarea fusese observată doar în ultimele trei zile. Pe lîngă tuberculoză, pacientul era suspect de anevrism de aortă dar, în acest moment, din cauza osificării, un diagnostic exact în privința asta era imposibil. Prognosticul ambilor doctori era că M. Valdemar va muri mîine noapte, în jur de miezul-nopții (duminică). Asta se întîmpla sîmbăta, la șapte seara.

După ce au plecat de la patul invalidului, luîndu-și un ultim rămas-bun, doctorii D… și F… și cu mine am avut o conversație. Mi-au spus că n-aveau intenția de a se întoarce dar, la cererea mea, au fost de acord să viziteze pacientul, noaptea următoarea, la zece.

După ce-au plecat, am vorbit liber cu M. Valdemar pe subiectul apropiatului sfîrșit și, în particular, despre experimentul propus. În continuare s-a declarat foarte doritor și chiar nerăbdător să se întîmple, și m-a îndemnat să încep deîndată.

……………………………………………………………………………………………………………………………….

După ce am realizat asta, chiar la miezul nopții, le-am cerut gentlemanilor prezenți să-l examineze. După cîteva experimente, au admis că pacientul era într-o stare de transă indusă, perfectă.

……………………………………………………………………………………………………………………………….

M-am apropiat de M. Valdemar și, cu un effort moderat, i-am influențat brațul drept să-l urmeze pe al meu, în timp ce făceam pase, în sus și-n jos, peste corpul lui. În asemenea experimente cu pacientul nu-mi ieșise niciodată la perfecție și, cu siguranță, nici nu gîndeam că voi reuși de data asta; dar, spre uimirea mea, brațul lui, deși slăbit, a urmat, fără să se opună, orice direcție i-am indicat cu brațul meu. M-am gîndit să mă aventurez într-o conversație de cîteva cuvinte.

-M. Valdemar, am zis, dormi?

Nu mi-a răspuns, dar am perceput un tremor al buzelor, iar asta m-a făcut să repet întrebarea încă o dată și înc-o dată. A treia oară, tot corpul i-a fost scuturat de un tremor ușor; pleopele i s-au deschis cît să descrie o linie albă a globului ocular, buzele s-au mișcat lent, apoi a șoptit, foarte slab, cîteva cuvinte:

-Da – dorm acum. Nu mă trezi! Lasă-mă să mor așa!

I-am pipăit membrele și am constatat că sunt la fel de rigide. Brațul drept, ca și mai înainte s-a supus direcției imprimate de brațul meu. L-am întrebat pe somnambul din nou:

-Mai simți durere în piept, M. Valdemar?

Răspunsul a venit imediat, de data asta, dar mai slab decît înainte:

-Nici o durere. Mor!

N-am considerat potrivit să-l deranjez mai mult în acel moment și nimic n-a mai fost spus sau făcut pînă la sosirea doctorului F…, care a venit puțin înainte de răsăritul soarelui, exprimîndu-și uimirea fără margini că pacientul este încă în viață. După ce i-a pus oglinda pe buze, mi-a cerut să-i vorbesc din nou. Asta am și făcut:

-M. Valdemar, ești încă adormit?

Ca și mai înainte, au trecut cîteva minute pînă să vină o replică; în acest timp, muribundul părea să-și adune toate puterile să vorbească. După ce am pus întrebarea pentru a patra oară, a răspuns foarte slab, abia perceptibil:

-Da; tot adormit – mor!

De data asta, opinia sau, mai degrabă, dorința doctorilor a fost că M. Valdemar trebuie lăsat în pace, în această stare apparent liniștită, pînă cînd moartea survine; ceea ce era, după părerea tuturor, o chestiune de cîteva minute. Am concluzionat, totuși, că voi mai vorbi cu el o dată, doar să-i pun aceeași întrebare.

În timp ce vorbeam, s-a produs o schimbare remarcabilă în înfățișarea somnambulului.

Ochii i s-au deschis încet, pupilele i-au dispărut în sus. Pielea muribundului – de obicei avînd tentă cadaverică – semăna, nu atît cu un pergament, cît cu o coală albă; petele circulare, febrile, din obraji, atît de bine definite pînă atunci, au dispărut pe dată. Am folosit această expresie, pentru că dispariția lor bruscă, mi-a sugerat, nimic altceva, decît stingerea unei lumînări cu un puf de suflet.”

Povestirea continuă, cu detalii mai horror decît ar fi de bănuit dar, cine dorește mai mult, se poate uita la televizor, la recomandările eroilor din linia întîi cu covid.

Precizare – Cartea, din care am tradus asta, n-a fost editată în România.

Moartea vine de la București! https://freefrompress.blogspot.com/2021/11/moartea-vine-de-la-bucuresti.html#more

Am aflat, de la televizor, de ce Ȋmpreună 12% trebuie să ne pună la punct pe toți ceilalți: pentru că ei sunt ca https://freefrompress.blogspot.com/2021/10/am-aflat-de-ce-cu-ce-si-cit.html

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu