“London bridge is down!” Atenţie, cad poduri! https://freefrompress.blogspot.com/2022/09/london-bridge-is-down-atentie-cad-poduri.html
https://freefrompress.blogspot.com/2022/09/inceput-de-scolar.html#more
Mi-e frică… şi sufăr ://freefrompress.blogspot.com/2022/08/mi-e-frica-si-sufar.html#more
“Interviul
care rezolvă condiția umană și salvează lumea” - INTEGRAL
“Interviul
care rezolvă condiția umană și salvează lumea”
- interviu cu un biology Australian care susține “sfîrșitul condiției
umane” și întoarcerea la condiția maimuței
https://freefrompress.blogspot.com/p/interviul-care-rezolva-conditia-umana.html
Partea a
VI-a
Am aici o
altă fotografie cu un grup de bonobos odihnindu-se într-o poiană, pe care o voi
include de asemenea în carte, care explicitează perfect descrierea lui Platon,
menționată mai devreme, cu referire la viața oamenilor în “Golden Age”, aceea
de solicitudine de grup. Platon spune, “Trăiau fără haine, mai mult în aer
liber, pentru că era o climă blîndă; n-aveau paturi dar se-ntindeau în pătule
de iarbă, care creștea din belșug pe pămînt”. E clar că avem o memorie instinctivă,
perfectă (dacă nu vrem s-o negăm) a ceea ce era viața noastră înainte de “căderea
din paradis”, fiindcă Platon nu știa de existența maimuțelor bonobo și totuși
cunoștea exact cum era viața noastră de tip bonobos, înainte de “cădere”.
Bun. Acum, acest citat este un pic mai lung, dar e o amintire intuitivă atît de minunată despre timpurile cînd specia noastră trăia ca bonobos, într-o stare de inocență, plină de iubire, sensibilitate și împreunare, încît trebuie s-o citesc. Este din marele romancier rus, Fyodor Dostoevsky. El scria despre un timp cînd: “Iarba scînteia de flori parfumate, strălucitoare. Prin aer, păsările zburau în stol și se așezau, fără teamă, să se odihnească pe umerii mei, pe brațele mele și mă loveau vesel fîlfîind din aripile drăgălașe. Iar, în final, am văzut și am recunoscut oamenii acestui tărîm fericit. Au venit de bună voie spre mine, m-au înconjurat și m-au sărutat. Copiii soarelui, copiii soarelui – oh, cît erau de frumoși!... Fețele lor radiau… în voce și cuvinte aveau o notă de bucurie copilărească… Era Pămîntul neprihănit de căderea în dizgrație iar oamenii care-l locuiau nu păcătuiseră… Nu-și doreau nimic și trăiau în pace; nu aspirau la cunoașterea vieții așa cum ne dorim noi s-o înțelegem, pentru că viața lor era împlinită. Dar cunoașterea lor era mai profundă, superioară față de a noastră, însă n-o puteam înțelege. Mi-au arătat copacii lor, dar nu puteam pătrunde dragostea intensă cu care-i priveau… era ca și cînd vorbeau cu creaturi asemenea lor… și sunt sigur că și copacii înțelegeau. Întreaga natură era văzută la fel – animalele care trăiau în pace cu oamenii și nu-i atacau, ci îi iubeau, cucerite de dragostea lor… Nimeni nu se certa, nimeni nu invidia… pentru că toți formau o mare familie” (The Dream of a Ridiculous Man, 1877). [again The Dream of a Ridiculous Man]