Precizare: Tot ce ni se prezintă sub formă de campanie de conştientizare, nu este altceva decȋt experiment social.
traducere –
De
ce este “mȋncatul sănătos” rău pentru tine: Psihologia catastrofală din spatele
ultimul moft ȋn materie de sănătate
Partea I-a
“Mȋncatul sănătos [“clean eating”,
hrană sănătoasă] nu e altceva decȋt ultima dambla, dintr-un lung şir al
moralizării modului de a ne hrăni. Uite, cum să opreşti nebunia şi să-ţi recapeţi
normalitatea ȋn relaţie cu hrana cea de toate zilele.
Undeva ȋn viitor, o mȋnă deschide o
carte numită O istorie comprehensivă a hranei.
O pereche de ochi citeşte următoarele:
… Ȋn acel moment al istoriei,
tehnologia atinsese un nivel fără precedent.
Creaţia şi disiparea informaţiei se
schimbase complet, inclusiv informaţia despre hrană şi diete.
A apărut rapid o nouă piaţă de
desfacere cu sfaturi despre cum şi ce să mănȋnci.
Doctorii şi cercetătorii se ȋntreceau
ȋn diverse brand-uri de diete. Reţetele acestora au devenit din ce ȋn ce
mai extreme şi contradictorii.
Publicul a devenit confuz ȋn faţa melanjului
de mesaje.
Curȋnd, comedianţii zilei au ȋnceput
să ironizeze şovăiala aşa-numiţilor “ȋnvăţaţi” care scriau cărţi ȋn care se
contraziceau reciproc.
Cinismul invadase societatea.
Ce-ar trebui să mȋncăm?
Opinia generală era că nimeni nu ştia,
cu adevărat, răspunsul.
Deci, ȋn preajma cărui an credeţi că
se-ntȋmpla pasajul de mai sus, cu comedianţi cu tot?
…
Sunteţi pregătiţi s-auziţi răspunsul?
…
Aşteptaţi.
…
Vă gȋndiţi la 2009 – 2011?
…
Probabil că da.
…
Dacă da, atunci sunteţi ȋn eroare.
…
Răspunsul corect e: ȋn jur de 1615.
Acum patru sute de ani.
Pasajul cu “Tehnologia atinsese un
nivel fără precedent” se referă la presa tipărită. Tiparul lui Gutenberg a
răspȋndit presa ȋn toată Europa, ȋn jurul anilor 1490 – 1510.
Piaţa de cărţi de nutriţie, semnate de
doctori faimoşi, s-a dezvoltat cam ȋn acelaşi timp.
Odată ce, literatura scrisă a devenit producţie
de masă ȋn Europa, cărţile despre cum şi ce să mănȋnci au devenit extrem de
populare. Apoi, la fel ca acum, cărţile ofereau sfaturi contradictorii şi confuze.
Interesant e că aceste directive medievale
alambicate, despre ce să mȋncăm, au ȋnceput să contrazică tocmai modalitatea ȋn
care oamenii se hrăneau traditional, de secole.
Ȋntr-adevăr, avem dovezi chiar ȋn
celebrul roman al lui Miguel de Cervantes, Don Quijote. (Al doilea volum a fost
publicat ȋn 1615)
Sancho Panza – atunci guvernator al
oraşului – stătea la masă, ȋn faţa unui fel savuros de mȋncare, cȋnd un doctor
sosi pentru a se asigura că pacientul nu mănȋncă ceva care să-i facă rău.
Aşa se face că, bucătarul trimitea
feluri care arătau delicious, iar doctorul le respingea rapid, unul după altul,
fluturȋnd o nuia din cartilagiu de balenă:
“Iau parte la această masă, ca să mă
asigur că mănȋncă ce cred că-i face bine şi să ȋnlătur ce cred că-i face rău şi
l-ar putea supăra la stomac.”
“Acestea fiind zise, ordon ca fructele
să fie luate de-aici, pentru că au prea multă apă... acel fel de mȋncare,
pentru că e prea fierbinte şi condimentat, iar asta dă sete ȋn exces… ceea ce ȋi
consumă şi distruge lichidul primordial din care se trage viaţa.”
Cu atȋta agitaţie şi ȋngrijorare duse
la extrem, plus calitatea de fin cunoscător şi specialist ȋn domeniu, acest
doctor - ȋnspăimȋntat de potȋrnichea cu ceapă şi cartofi – nu mai lăsa pe
nimeni să mănȋnce nimic.
Patru sute de ani mai tȋrziu, această imagine a devenit virală:
Ce vrea să spună e evident de dureros.
Felul ȋn care industriile care se ocupă de sănătate şi fitness vorbesc despre mȋncare,
greutate şi cum să ne hrănim este ȋn debandadă.
Ne paralizează cu seturi, după seturi,
de reguli noi. Iar noi ne ȋnsuşim aceste sisteme de reguli contradictorii, pe
care nu le ȋnţelegem. Acum, ne ȋncearcă un cinism sinistru: de fapt, niciunul
dintre cei care-mi spun ce să mănȋnc, n-are habar despre, ce naiba, vorbeşte!
Iar această confuzie anxioasă nu e nouă.
Am mai trecut prin ea. Am mai servit-o,
o vom mai servi şi-apoi o vom lua de la capăt, la nesfȋrşit.
Măcar, ȋn Epoca Renaşterii aveau
o scuză. Să ne-aducem aminte că, 1615 ȋnseamnă cu treizeci de ani ȋnainte de naşterea
lui Isaac Newton, adică efectiv, perioada pre-ştiinţifică.
Astăzi avem genomul uman, glucometre,
termometre şi laboratoare de microbiologie, cercetare ȋn domeniul sănătăţii
publice, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, tehnici de analiză bio-moleculară şi
imunogenetică, literatură de specialitate, doctori ȋn medicină, asistenţi
medicali atestaţi [RDs, MDs, NDs, RNs, and PhDs], miliarde de dolari din bani publici
şi miliarde de dolari din bani tăi… şi cu toate astea, doctorul lui Sancho
Panza e ȋncă la televisor spunȋndu-ne ce trebuie să facem.
Ce face ca un lucru să fie “contaminat”?
Pe cȋnd eram student la psihologie, profesorul
s-a ȋntors spre mine şi m-a ȋntrebat:
“Ai purta puloverul lui Hitler?
M-am gȋndit, mai ȋntii, şi-am zis:
Cred că da.
Ȋntrebarea a circulat prin toată
clasa: Dar tu? Sau tu? Sau tu?
Nu.
NU, nu, nu nu …
Doar eu şi ȋncă un băiat am zis că da.
Doi din douăzeci. (Restul, care acum deveniseră bănuitori faţă de noi doi, au
zis nu.)
Să luăm ȋn considerare următoarele: cardiganul
ȋn sine era, cu totul, “nepătat”. E făcut din lȋnă sau acrylic. Ȋţi ţine de
cald. Are butoni şi arată ridicol pe bărbaţii ȋntre 12 şi 60 de ani.
Dacă spun despre puloverul lui Hitler
că e curat [clean], nu ȋnseamnă că aduc atingere purităţii şi integrităţii, cu
atȋt mai puţin că m-aş fi contagiat de Hitlerism.
Puloverul n-are memorie. N-are
conştiinţă. N-are maleficitate şi gȋnduri genocidare. Dacă te ȋmbraci cu el,
singurul effect e că ȋţi ţine de cald şi te face să arăţi ca Mr. Rogers.
Puloverul nu e decȋt un un pasager ȋn marea
aventură a vieţii.
Dar, dacă ştim că a aparţinut lui
Hitler, facem ochii mari şi dăm un pas ȋn spate. Ȋn psihologie se numeşte contagiune
heuristică.
Sunt multe exemple. Cei mai mulţi
oameni…
N-ar bea suc de mere dintr-o ploscă de
spital, perfect sterilizată – n-ar bea suc dintr-un pahar ȋn care a stat un
gȋndac perfect steril – n-ar mȋnca supa ȋn care s-a amestecat cu un pieptăn nou-nouţ,
nefolosit – n-ar mȋnca bomboane moi de ciocolată ȋn formă de rahat de cȋine.
Cu alte cuvinte, simţim că “impuritatea”
sau “murdăria” pot “infecta” sau “contamina” obiectele, chiar dacă acele
obiecte sunt perfect curate.
Din
magie se trage moralitatea
Studiind diverse civilizaţii,
antropologii şi etnografii au observat, pe la 1800, că ideea de “impuritate”
are valoare simbolică pentru oameni.
Ȋn particular, hrana are valoare
simbolică. E ceva personal. O introducem ȋn organismal nostrum. Devine una cu
noi. Simbolismul şi semnificaţia sunt condimente constante.
Deci, are logică, atunci cȋnd reflexul
de dezgust – care e corelat cu credinţa că ceva este “impur” - se manifestă
puternic faţă de alimentele considerate a nu fi “curate” (unclean).
Şi totuşi, nu există nimic periculos
sau bolnăvicios ȋn ciocolata ȋn formă de rahat de cȋine sau ȋn pieptănul curat
din supă. Totul e ȋn simbolistică. Le dăm lucrurilor “puterea magică” de a ne
provoca dezgust.
Aceste puteri magice fac să ni
se pară logică evitarea lucrurilor “scȋrboase”, chiar şi atunci cȋnd n-avem
nici o bază raţională să le evităm.
Dar cui ȋi pasă?
Şi ce dacă celor mai mulţi oameni nu
le plac paharele ȋn care au fost gȋndaci curaţi şi cocktail-urile din plosca de
spital sterilă?
E corect să fie aşa.
Problema oamenilor e că nu se opresc
doar la aceste alegeri, recipientul de băut şi forma ciocolatei.
Tindem să transformăm aceste idei
despre “puritate”, “natural” şi “contaminare” ȋn ceva mult mai puternic: moralitate.
Definit
de dezgust
Dezgustul este o emoţie viscerală –
adică, mai mult senzaţie instinctivă decȋt simţire conştientă – care ne
modelează credinţele şi limitele, etern vigilente faţă de contaminări.
Ȋn viaţa mea am mȋncat trei lucruri,
cu adevărat dezgustătoare: harkarl – rechin fermentat din Islanda, súrsaðir
hrútspungar – testicule de berbec presate şi murate ȋn zer (altă delicateţe
islandică) şi salmiaklakrids – caramele sărate din lemn dulce, ȋn
Danemarca. Toate trei au fost experienţe extraordinare.
Rechinul fermentat miroase ca o mie de
podele de spitale şi are un gust de parcă ai fi regurgitat peştele. Testiculele
de berbec marinate ȋn zer au gust de burete de vase ȋnmuiat ȋn acid gastric şi
lapte acru.
Bomboana gumată ar fi putut fi plăcută,
dacă n-ar fi avut o aromă de patruzeci de mii de ori mai pregnantă decȋt normal.
E ca diferenţa dintre o limonadă şi a fi sufocat sub o camion de lămȋi. E şi
singura pe care am scuipat-o, de altfel.
Ȋmi vin ȋn minte atȋt de intens aceste
gusturi şi texturi, ȋncȋt mi se ridică părul cȋnd scriu despre ele.
Dezgustul ne ajută să supravieţuim.
Dezgustul e instinct. Ne ajută să
evităm mȋncarea alterată sau patogenică. Ȋntr-adevăr, cuvȋntul dezgust – care vine
din latinescul gustus – gust, ȋnseamnă a refuza gustul a ceva.
De asemenea, dezgustul ţine de cultură
şi obiceiuri. Reflectă preferinţele noastre, ȋn materie de gusturi, care sunt,
mai degrabă, ȋnvăţate decȋt ȋnnăscute. Mȋncarea a fost, şi a rămas, parte
identitară importantă a grupului din care facem parte, pȋnă ȋn zilele noastre.
Acum 2000 de ani, geograful antic grec
Strabo prescurta numele triburilor, indicȋnd dieta fiecăruia: “mȋncători de
rădăcinoase”, “mȋncători de seminţe”, “mȋncători de ţestoase” etc.
Dar dacă le asimilezi cu un simţul
dezgustului, aceste clasificări par insultătoare.
De exemplu, acum cȋţiva ani, un chef
Italian a pregătit, la o televiziune, un preparat tradiţional din Toscana – şi vă
avertizez că n-o să vă placă – pisică prăjită.
Acest fel de mȋncare stă la originea
unei porecle insultătoare la adresa italienilor din Toscana: mangiagatti sau “mȋncătorii
de pisici”. Termenul a prins, s-a răspȋndit şi a fost tradus. (Ȋn Germania, katzenfresser
(mȋncători de pisici) e folosit ca insultă ȋmpotriva italienilor, ȋn general.)
Multe dintre aceste insulte au devenit
mai acceptabile ȋn limbajul current, de-a lungul timpului. Ȋn engleză,
francezii – numiţi “mȋncători de broaşte”, s-au “metamorfozat” ȋn animalul
ȋnsuşi – “broaşte”. Germanii – “mȋncători de varză acră” – au devenit, pur şi
simplu, leguma ȋn sine, “varza”.
Termenii au fost adoptaţi şi de
cultura locală: kaaskopf – insultă la adresa olandezilor (din partea
germanilor) a supravieţuit călătoriei peste ocean, ȋn Lumea Nouă, şi reprezintă
acum un element identitar de ȋntȋmpinare ȋn Wisconsin. [kaaskopf – ceva asemănător
cu cap de brȋnză]
Dacă aplicăm gȋndirea “magică” de mai
sus, ne dăm seama de ce insultele la adresa altor culturi, bazate pe feluri de
mȋncare specifice, sunt aşa puternice.
Consumatorii de alimente care ne
provoacă dezgust, capătă ȋnsuşirile mȋncărurilor. Apoi, ei ȋnşişi ȋncep să ne
dezguste şi devin spurcaţi sau ne-curaţi.
La ȋnceput, “noi” suntem pur şi simplu
ȋngreţoşaţi de ce mănȋncă “ei” – poate mirosul, gustul, textura sau modul de
preparare.
Ȋn timp, dezgustul se diseminează şi
se ȋmperechează cu moralitatea. “Noi” ȋncepem să fim dezgustaţi de ce obiceiuri
au “ei – de cum se ȋmbracă, vorbesc, arată etc.
“Noi” simţim că “ei” ne “contaminează”,
cu murdăria lor, cu mirosul lor, cu contagiunea lor fizică sau morală.
“Ei” nu sunt ca “noi” – noi care
suntem aşa ȋngrijiţi, sănătoşi, puri şi atȋt de curaţi. Şi desigur, atȋt de “naturali”.
Iar, ȋn timp ce noi percepem aceste
distincţii, precum “curat vs. murdar”, ca fiind absolute, ei devin foarte
adaptabili peste timp.
De exemplu:
Ȋn secolul al XIX-lea, descrierea mȋncării
specifice europenilor sau nord-americanilor se concentra pe robusteţe şi consistenţă.
“Heartiness” – bun [un fel de să-ţi sature sufletul] – e opusul lui “sickliness”
[bolnăvicios, bolȋnd], care caracterizează malnutriţie, şi bolile sărăciei, aproape
de neconceput ȋn zilele noastre (rahitismul, de exemplu).
Bunicii mei obişnuiau să spună că
mȋncarea trebuie să te facă voinic şi să fie pe săturate.
Ȋn zilele noastre, rareori se mai face referire, ca la o virtute, la cele două caracteristici de mai sus."
Moralitatea e aducătoare de bani
Continuare
Why
‘clean eating’ is bad for you: The damaging psychology behind the latest health
fad. By James Heathers, PhD - https://www.precisionnutrition.com/clean-eating-bad-for-you
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu