Baltagul

Umblă vorba că Profesoara de rit Nou, nu spune dacă e și ONG-istă, vrea să reformeze programa școlară, cu forța, drept care, dintr-un început, se proptește cu picioarele de dinainte contra Baltagului, scris de M. Sadoveanu, dintr-o suflare, acum mult timp, așa de mult încît profesorii de rit vechi ar vrea să-l țină în manual cel puțin pînă-i vor sărbători centenarul.

Ce-i drept, romanul ar trebui trecut la lectură suplimentară măcar și pentru că este atît de norocos încît nu se poate abține să nu se lipească de degetele întîmplătoare ale persoanei care-l extrage an de an ca subiect de examen. Adică, manualul de limba romînă e plin de “parabole” și “corole de minuni”mai ceva ca un foc de artificii după o nuntă tabloidă, dar examenul este sorocit așa încît să ia note mari toate pilele proaste și să-i bage în ceață pe toți cei care nu s-au așteptat, după atîta învățat din scoarță-n scoarță, să li se ceară aceeași poveste la infinit. (Am scris o pagină și două rînduri, nu mi-a venit să cred!)

În fine, sunt două curente de gîndire, toată lumea știe, anume, ori să se schimbe tot, ori să nu se schimbe nimic. Adică, ori să se predea Shakespeare și, în general, o îndoctrinare monarhistă, pro-europeană și globalistă ori Neamul Şoimăreștilor în vecii vecilor. Ori să se scoată din programă 80% și, cine vrea să știe mai mult, să se mediteze sau, dacă nu, să moară prost, ori să se mai adauge pînă la refuz pentru ca toți elevii să se mediteze. Cam așa ceva!

Dinspre curentul din Viitor, propaganda e numai love și miere, cu toate denominațiile aferente și obligatoriu fără violență, ba chiar cu pastilă de fericire și acceptare, dinspre Trecut, nimic nou sub soare și “învață, fir-ai al dracu’ !”.

Dinspre noi, niște oameni sănătoși la cap ar găsi o cale de mijloc pentru că educația trebuie să cuprindă și vechi și nou dar, mai ales, să lase loc de concluzii individuale. Violența există, deci trebuie să citești despre asta (înțeleg că violența este invocată drept cauză în respingerea operei literare), iar propaganda insistentă a zilelor noastre este cea mai odioasă formă de violență. Copiii nu sunt proști și trebuie crescuți spre propriul bine nu după capul unor psihopați cu bani care vor să strîngă o lume întreagă în viziunea lor bolîndă.

Baltagul pe stil nou

ONG-etul

Legenda spune că după ce trei turme de oi cu trei ciobănei se coborîră la vale, își pierdură urma pînă cînd, Michael Soroșeanu îi descoperi în romanul ONG-tul, operă epică fără violență și plină de bună mentalitate.

Mizanscena are în fundal dealurile moldovenești, numai bune de pășunat, oieri strîngîndu-se pe lîngă cîrciumi în pragul unei ierni care tocmai trimite-nainte un fulg de nea și pe Victoria Lee împreună cu cei doi copii ai ei aflați la vîrsta inițierii în una-alta, după cum vor fi vremurile.

Ciobanul moldovean, ăl mai ortoman, întîrzia s-apară în prag unde nevastă-sa îl aștepta adesea să se-ntoarcă de la stînă, de la femei, de la beutură sau de la meci.

Ea auzise, decuseară, de la cei care priveau rubrica Meteo la TV, că satul lor se-ncălzea global. De atunci nu mai închisese un ochi de grijă iar celălalt i se zbătea a rău după un vis urît. Neliniștită, căuta din priviri un semn de revenire dar nu văzu decît cocoșul care cîntă scurt, din beregată, o notă de trompetă de alamă, pe care nici n-o isprăvi bine că se întoarse cu spatele la drum. Victoria își duse mîna în dreptul inimii, îi zărise pe Vozganian și Monica trecînd prin dreptul porții ei, cît încercă să-și amintească dacă pusese cei 50 de bani în cutia milei guvernamentale în contul oului din care făcuse un tăițel. Victoria n-avea televizor dar tot satul vuia la știririle care amenințau să le ia pîinea de la gură. Cocosul, temător, se ascunse-n lemne.

Georgy, fiul Victoriei, mînase clandestin oile la adăpat în apa Jijiei, care aparținea acum gigantului Nestle, iar Marlyn, fiica de măritat a familiei, primise un bilețel de la țăranul care participase la emisiunea de mare rating Ţăran de tot reality-show-ul. În bilețel, fiul dascălului o invita să-l privească dimineața, la prima oră, cum se spală la pompă, dezbrăcat pînă la brîu, cît încă n-o îngheța apa pe țeavă. Mamă-sa nu-i îngăduia încă să aibă un iubit, nici să citească ziarele de București, era doar un copil, dar spera s-o trimită batantă în Italia să-și facă un rost.

Pînă atunci însă visul urît despre bărbată-său care se depărta de ea călare nu-i dădea pace și, chiar dacă, toate indiciile indicau un deznodămînt nefericit, Victoria porni în căutarea unei speranțe. Mai întîi se duse la popa din sat, făcu o danie, nu primi nimic, apoi merse la vrăjitoare, dete o donație și se mai liniști fiindcă atîtea prostii îi spuse aceea încît îi alungă starea de rău organic iar la sfîrșit îl chema pe Georgy, fiul cu zîmbet frumos de fată căruia abia îi dăduseră tuleiele, și plecară împreună într-o călătorie care avea să le arate cum se schimbă viața. Pe Marilyn o duse la mînăstire.

Gînduri vechi și noi se-adunau în mintea-i pe măsură ce lăsa drumul în urmă. Generații după generații trăiseră din agricultura de subzistență și se culcaseră pe-o ureche cu slănina-n pod dar acum se terminase. Nu-și mai permiteau să fie săraci de la o vreme iar dispariția soțului o lăsa fără nimic.

Victoria se simțea moartă.

Ajunse la arhiepiscopia de Huși dar părintele nu mai era acolo. Mulțumi lui Dumnezeu și își continuă drumul. Ceru ajutor divin de la icoane făcătoare de minuni, stareți trăitori între borcane de dulceață de fructe de pădure, moaștele Sfintei Vineri, doar ținea post de nici ea nu mai știa cînd  iar, într-un final, se întoarse spre Georgy și-i porunci: “Acum, tu ești bărbatul casei! Ia, baltagul!”.

Lui Georgy îi trecu toată viața prin fața ochilor, știa ce-l așteaptă. Urma să facă din potecile de zmeură și afini doar amintiri și să-și caute de lucru la oraș sau în străinătățuri înainte să termine școala.

Hultanii și corbii planau înainte-le deasupra copacilor iar ultimele frunze le cădeau la picioare după ultimul zbor în văzduhul rece. Opriră la un han. De acolo aflară că Nikifore era un om blînd care nu bea, nu fuma, plătea un blid cu mîncare oricui scotea cuțitul și-i cerea iar prostituatele le trimitea la psiholog.

Adăstară seara la un moș, care-și avea coliba lîngă un dezvoltator imobiliar care punea d-un cazinou, care le potcovi și microcipă caii, să nu se piardă.

În drumul lor mai aflară un botez de odraslă de politician care a strîns un dar de 90 000 € și-o nuntă cu manele, după care ajunseră la o canțelarie unde un funcționar cu spor de antenă, după ce-și primi dreptul, le spuse că Nikifore cumpărase 300 de oi și vînduse 200 unor ciobani, unul ardelean (ungur, ce să mai!) și altul muntean. Niciunul dintre ei nu voia să sărbătorească Centenarul, ungurul zicea că nu e sărbătoarea lui iar munteanul pleca într-un city-break afară, fiindcă tot avea liber. Nu, nu s-au certat, Doamne-ferește! Nikkifore purta la el o carte despre “controlul furiei”. A scos-o din desagă și le-a cetit și celor doi din ea, după care dus a fost.

Cei doi au mulțumit conțopistului amabil și și-au continuat drumul inițiatic trecînd pe lîngă o biserică altfel, construită de evangheliști americani abia în zilele noastre, de unde se repezi cineva în întîmpinare și le înmînă o biblie și un pliant de prozelitism și ajunseră în locul unde se ținea odată tîrgul de vite și festivalul de toamnă iar acum era un festival multisexual și-un fast-food. Georgy fu mîngîiat duios de un participant și primi o înghețată d-un leu iar Victoria primi o cola care-i strînse apa-n țesuturile adipoase.

Deși se mai îndulcise un pic, Victoria nu putea să-și ia gîndul de la ce s-o fi întîmplat cu bărbată-său și continuă să întrebe în stînga și-n dreapta trăgînd calul de dîrlogi, doar o afla ceva. O caravană medicală o opri să-i facă un control gynecologic dar, în acel moment, Wolf, cîinele lui Nikifore sări gardul unei gospodării și veni în fugă spre ea. Între timp, medicii voluntari îi luaseră alunițele la control lui Georgy iar o echipă de filmare făcea un reportaj. (Trebuie să-l fi văzut, așa de numea, Alunițele la control!)

Un reporter o luă la refec pe Victoria că de ce lasă copilul pe gîrlă, în soare, dar Victoria își acoperi gura cu năframa și strînse din dinți în timp ce mîngîia sfîrșită cîinele.

Între timp, ciobanul ungurean și cu cel muntean aflaseră că sunt căutați și veniră să-i explice femeii, fiecare pe limba lui, că ei se despărțiseră în bună pace de soțul ei care le vînduse și restul oilor fiindcă voia să se rebranduiasca, și-l lăsaseră la un mall lîngă o urnă pe care scria "Copiii cu leucemie au nevoie de ajutor”. Ungureanul, la două vorbe pe romînește, își aducea aminte că nem tudom iar munteanul tot repeta că el nu e după aici.

Femeia îi lăsă să se ducă în treaba lor după care, cei doi lăsară caii în sat și porniră cu microbuzul la oraș unde întrebară de Nikifore pînă cînd informațiile îi duseră la un ONG-eu în care omul se înscrisese ca să schimbe mentalitatea. Acolo ciobanul află că din ce în ce mai mulți romîni sunt bolnavi fără să știe și se duse la un control de rutină.

În sfîrșit, dintr-una-ntr-alta, ONG-etul muri în spital dar vestea bună era că organele lui salvaseră alte vieți în urma rugăciunilor făcute și plătite pe la toate locurile de închinare din Moldova.

Victoria nu învinui pe nimeni pentru moartea soțului, pe care îl duse acasă în patru scînduri, ca pe un străin. Pe Gheorgy îl trimise la oi iar pe Marilyn o lăsă la mînăstire.

Baltagul îl îngropă într-un loc numai de ea știut.