Umblă vorba că Profesoara
de rit Nou, nu spune dacă e și ONG-istă, vrea să reformeze programa școlară, cu
forța, drept care, dintr-un început, se proptește cu picioarele de dinainte contra Baltagului, scris de M. Sadoveanu,
dintr-o suflare, acum mult timp, așa de mult încît profesorii de rit vechi ar
vrea să-l țină în manual cel puțin pînă-i vor sărbători centenarul.
Ce-i drept, romanul ar
trebui trecut la lectură suplimentară măcar și pentru că este atît de norocos
încît nu se poate abține să nu se lipească de degetele întîmplătoare ale
persoanei care-l extrage an de an ca subiect de examen. Adică, manualul de
limba romînă e plin de “parabole” și “corole de minuni”mai ceva ca un foc de
artificii după o nuntă tabloidă, dar examenul este sorocit așa încît să ia note
mari toate pilele proaste și să-i bage în ceață pe toți cei care nu s-au
așteptat, după atîta învățat din scoarță-n scoarță, să li se ceară aceeași
poveste la infinit. (Am scris o pagină și
două rînduri, nu mi-a venit să cred!)
În fine, sunt două curente
de gîndire, toată lumea știe, anume, ori să se schimbe tot, ori să nu se
schimbe nimic. Adică, ori să se predea Shakespeare și, în general, o
îndoctrinare monarhistă, pro-europeană și globalistă ori Neamul Şoimăreștilor în vecii vecilor. Ori să se scoată din programă
80% și, cine vrea să știe mai mult, să se mediteze sau, dacă nu, să moară
prost, ori să se mai adauge pînă la refuz pentru ca toți elevii să se mediteze.
Cam așa ceva!
Dinspre curentul din
Viitor, propaganda e numai love și
miere, cu toate denominațiile aferente și obligatoriu fără violență, ba chiar
cu pastilă de fericire și acceptare, dinspre Trecut, nimic nou sub soare și “învață,
fir-ai al dracu’ !”.
Dinspre noi, niște oameni
sănătoși la cap ar găsi o cale de mijloc pentru că educația trebuie să cuprindă
și vechi și nou dar, mai ales, să lase loc de concluzii individuale. Violența
există, deci trebuie să citești despre asta (înțeleg că violența este invocată
drept cauză în respingerea operei literare), iar propaganda insistentă a zilelor
noastre este cea mai odioasă formă de violență. Copiii nu sunt proști și
trebuie crescuți spre propriul bine nu după capul unor psihopați cu bani care
vor să strîngă o lume întreagă în viziunea lor bolîndă.
Baltagul pe stil nou
ONG-etul
Legenda spune că după ce
trei turme de oi cu trei ciobănei se coborîră la vale, își pierdură urma pînă
cînd, Michael Soroșeanu îi descoperi în romanul ONG-tul, operă epică fără violență și plină de bună mentalitate.
Mizanscena are în fundal
dealurile moldovenești, numai bune de pășunat, oieri strîngîndu-se pe lîngă
cîrciumi în pragul unei ierni care tocmai trimite-nainte un fulg de nea și pe
Victoria Lee împreună cu cei doi copii ai ei aflați la vîrsta inițierii în una-alta,
după cum vor fi vremurile.
Ciobanul moldovean, ăl mai
ortoman, întîrzia s-apară în prag unde nevastă-sa îl aștepta adesea să
se-ntoarcă de la stînă, de la femei, de la beutură sau de la meci.
Ea auzise, decuseară, de
la cei care priveau rubrica Meteo la TV, că satul lor se-ncălzea global. De atunci
nu mai închisese un ochi de grijă iar celălalt i se zbătea a rău după un vis
urît. Neliniștită, căuta din priviri un semn de revenire dar nu văzu decît cocoșul
care cîntă scurt, din beregată, o notă de trompetă de alamă, pe care nici n-o
isprăvi bine că se întoarse cu spatele la drum. Victoria își duse mîna în
dreptul inimii, îi zărise pe Vozganian și Monica trecînd prin dreptul porții
ei, cît încercă să-și amintească dacă pusese cei 50 de bani în cutia milei
guvernamentale în contul oului din care făcuse un tăițel. Victoria n-avea
televizor dar tot satul vuia la știririle care amenințau să le ia pîinea de la
gură. Cocosul, temător, se ascunse-n lemne.
Georgy, fiul Victoriei,
mînase clandestin oile la adăpat în apa Jijiei, care aparținea acum gigantului
Nestle, iar Marlyn, fiica de măritat a familiei, primise un bilețel de la
țăranul care participase la emisiunea de mare rating Ţăran de tot reality-show-ul. În bilețel, fiul dascălului o invita
să-l privească dimineața, la prima oră, cum se spală la pompă, dezbrăcat pînă
la brîu, cît încă n-o îngheța apa pe țeavă. Mamă-sa nu-i îngăduia încă să aibă
un iubit, nici să citească ziarele de București, era doar un copil, dar spera
s-o trimită batantă în Italia să-și facă un rost.
Pînă atunci însă visul
urît despre bărbată-său care se depărta de ea călare nu-i dădea pace și, chiar
dacă, toate indiciile indicau un deznodămînt nefericit, Victoria porni în căutarea
unei speranțe. Mai întîi se duse la popa din sat, făcu o danie, nu primi nimic,
apoi merse la vrăjitoare, dete o donație și se mai liniști fiindcă atîtea
prostii îi spuse aceea încît îi alungă starea de rău organic iar la sfîrșit îl
chema pe Georgy, fiul cu zîmbet frumos de fată căruia abia îi dăduseră
tuleiele, și plecară împreună într-o călătorie care avea să le arate cum se
schimbă viața. Pe Marilyn o duse la mînăstire.
Gînduri vechi și noi se-adunau
în mintea-i pe măsură ce lăsa drumul în urmă. Generații după generații trăiseră
din agricultura de subzistență și se culcaseră pe-o ureche cu slănina-n pod dar
acum se terminase. Nu-și mai permiteau să fie săraci de la o vreme iar
dispariția soțului o lăsa fără nimic.
Victoria se simțea moartă.
Ajunse la arhiepiscopia de
Huși dar părintele nu mai era acolo. Mulțumi lui Dumnezeu și își continuă
drumul. Ceru ajutor divin de la icoane făcătoare de minuni, stareți trăitori
între borcane de dulceață de fructe de pădure, moaștele Sfintei Vineri, doar
ținea post de nici ea nu mai știa cînd
iar, într-un final, se întoarse spre Georgy și-i porunci: “Acum, tu ești
bărbatul casei! Ia, baltagul!”.
Lui Georgy îi trecu toată
viața prin fața ochilor, știa ce-l așteaptă. Urma să facă din potecile de zmeură
și afini doar amintiri și să-și caute de lucru la oraș sau în străinătățuri înainte
să termine școala.
Hultanii și corbii planau
înainte-le deasupra copacilor iar ultimele frunze le cădeau la picioare după
ultimul zbor în văzduhul rece. Opriră la un han. De acolo aflară că Nikifore
era un om blînd care nu bea, nu fuma, plătea un blid cu mîncare oricui scotea
cuțitul și-i cerea iar prostituatele le trimitea la psiholog.
Adăstară seara la un moș, care-și
avea coliba lîngă un dezvoltator imobiliar care punea d-un cazinou, care le potcovi
și microcipă caii, să nu se piardă.
În drumul lor mai aflară
un botez de odraslă de politician care a strîns un dar de 90 000 € și-o nuntă
cu manele, după care ajunseră la o canțelarie unde un funcționar cu spor de
antenă, după ce-și primi dreptul, le spuse că Nikifore cumpărase 300 de oi și
vînduse 200 unor ciobani, unul ardelean (ungur, ce să mai!) și altul muntean.
Niciunul dintre ei nu voia să sărbătorească Centenarul, ungurul zicea că nu e
sărbătoarea lui iar munteanul pleca într-un city-break afară, fiindcă tot avea
liber. Nu, nu s-au certat, Doamne-ferește! Nikkifore purta la el o carte despre
“controlul furiei”. A scos-o din desagă și le-a cetit și celor doi din ea, după
care dus a fost.
Cei doi au mulțumit
conțopistului amabil și și-au continuat drumul inițiatic trecînd pe lîngă o
biserică altfel, construită de evangheliști americani abia în zilele noastre,
de unde se repezi cineva în întîmpinare și le înmînă o biblie și un pliant de
prozelitism și ajunseră în locul unde se ținea odată tîrgul de vite și
festivalul de toamnă iar acum era un festival multisexual și-un fast-food. Georgy
fu mîngîiat duios de un participant și primi o înghețată d-un leu iar Victoria
primi o cola care-i strînse apa-n țesuturile adipoase.
Deși se mai îndulcise un
pic, Victoria nu putea să-și ia gîndul de la ce s-o fi întîmplat cu bărbată-său
și continuă să întrebe în stînga și-n dreapta trăgînd calul de dîrlogi, doar o
afla ceva. O caravană medicală o opri să-i facă un control gynecologic dar, în
acel moment, Wolf, cîinele lui Nikifore sări gardul unei gospodării și veni în
fugă spre ea. Între timp, medicii voluntari îi luaseră alunițele la control lui
Georgy iar o echipă de filmare făcea un reportaj. (Trebuie să-l fi văzut, așa de numea, Alunițele la control!)
Un reporter o luă la refec
pe Victoria că de ce lasă copilul pe gîrlă, în soare, dar Victoria își acoperi
gura cu năframa și strînse din dinți în timp ce mîngîia sfîrșită cîinele.
Între timp, ciobanul
ungurean și cu cel muntean aflaseră că sunt căutați și veniră să-i explice femeii,
fiecare pe limba lui, că ei se despărțiseră în bună pace de soțul ei care le
vînduse și restul oilor fiindcă voia să se rebranduiasca, și-l lăsaseră la un
mall lîngă o urnă pe care scria "Copiii cu leucemie au nevoie de ajutor”.
Ungureanul, la două vorbe pe romînește, își aducea aminte că nem tudom iar munteanul tot repeta că el
nu e după aici.
Femeia îi lăsă să se ducă
în treaba lor după care, cei doi lăsară caii în sat și porniră cu microbuzul la
oraș unde întrebară de Nikifore pînă cînd informațiile îi duseră la un ONG-eu
în care omul se înscrisese ca să schimbe mentalitatea. Acolo ciobanul află că
din ce în ce mai mulți romîni sunt bolnavi fără să știe și se duse la un
control de rutină.
În sfîrșit, dintr-una-ntr-alta,
ONG-etul muri în spital dar vestea bună era că organele lui salvaseră alte
vieți în urma rugăciunilor făcute și plătite pe la toate locurile de închinare
din Moldova.
Victoria nu învinui pe
nimeni pentru moartea soțului, pe care îl duse acasă în patru scînduri, ca pe un
străin. Pe Gheorgy îl trimise la oi iar pe Marilyn o lăsă la mînăstire.
Baltagul îl îngropă
într-un loc numai de ea știut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu