Se caută un vinovat:
Teoria Țapului ispăşitor ȋn psihologia socială
Guilty Wanted: The Scapegoat Theory in Social Psychology https://psychology-spot.com/scapegoat-theory-social-psychology/
“Teoria
ţapului ispăşitor explică un fenomen care e destul de răspȋndit la nivel
social şi individual: tendinţa de a căuta vinovaţi ȋn cȋrca cărora să punem inclusiv
vinovăţiile şi frustrările noastre. Țapul ispăşitor este reprezentat de o
persoană sau un grup pe care se dă vina, chiar dacă e nevinovat, pentru a
degreva pe altcineva de responsabilitate.
E un fenomen
psihologic şi social care a fost replicat de-a lungul secolelor ȋn diferite culturi
şi continuă să aibă loc şi-n zilele noastre. De fapt, oricare dintre noi am
putea deveni, la un moment dat, ţapul ispăşitor al cuiva. Sau am putea face din
altcineva ţapul nostru ispăşitor. […]
Funcţia
psihologică dublă a ţapului ispăşitor
Arătarea cu
degetul spre un ţap ispăşitor, ȋmpuşcă doi iepuri dintr-un foc. Ȋn primul rȋnd, serveşte la minimizarea sentimentului de
vinovăţie ȋn ce priveşte responsabilitatea noastră faţă de un rezultat negativ,
ajutȋndu-ne să ne menţinem o imagine de sine pozitivă. Ȋn al doilea rȋnd, ne ajută să ne menţinem percepţia asupra
controlului, prin oferirea unei explicaţii vizavi de un rezultat negativ,
altfel, inexplicabil – după cum rezultă dintr-un studiu al University of
Kansas.
Cu alte
cuvinte, jucȋnd rolul principal ȋn povestea inventată de noi ca să ne exonerăm,
ţapul ispăşitor devine un rezervor ȋn care ne punem frustrările. Astfel, ne
protejăm ego-ul şi menţinem un anumit tip de eficienţă şi control. Ne spunem,
nouă ȋnşine, că dacă lucrurile merg prost, nu e vina noastră, e vina altcuiva. Şi construim o poveste care să susţină asta.
Acest mechanism
are loc sub nivelul nostru de conştiinţă prin disculpare. Disculparea
este un mechanism psihologic, prin intermediul căruia, transferăm sentimentele incommode
care ne-ncearcă – cum ar fi invidia, furia, frustrarea, vinovăţia, ruşinea,
nesiguranţa – asupra altui grup sau altei personae, adesea mai vulnerabile
şi cu mai puţine arme pe care să le poată folosi, ȋn apărarea sa, prin demantelarea
poveştii pe care noi am inventat-o ca să ne exonerăm.
Prin
disculpare, ţapul ispăşitor devine depozitarul acelor sentimente negative pe
care individul, grupul, societatea nu vor să le accepte ca aparţinători. Acest process
permite persoanei sau societăţii să descarce conţinutul psihologic cel mai
inacceptabil şi negativ şi să-l ȋnlocuiască cu indignarea de consolare, moralistă
şi reiterativă, ȋndreptată ȋmpotriva ţapului ispăşitor ales.
Astfel,
ţapul ispăşitor devine un mod de a explica eşecul sau faptele rele şi, ȋn
acelaşi timp, conservă imaginea de sine pozitivă. […]
De fapt, teoria
ţapului ispăşitor spune că, nu o dată, personajul negativ ȋnsuşi, are nevoie de
unul mai rău pe care să dea vina. Ȋn vremuri de criză şi incertitudine fenomenul
se amplifică. Liderii politici, religioşi sau comunitari pot exploata cu cinism
impulsul adȋnc ȋnrădăcinat de a căuta ţapi ispăşitori ȋn alte colectivităţi,
pentru a distrage atenţia de la greşelile şi defectele lor, scăpȋnd astfel de
povara legitimă a vinovăţiei şi responsabilităţii.
Invidia,
Frustrarea şi Furia: Triada care duce la vȋnătoarea de ţapi ispăşitori
O teorie
interesantă a ţapului ispăşitor, care ȋncearcă să explice fenomenul ȋn cadrul
Psihologiei sociale, se referă la o ȋnsuşire dintre cele mai umane: invidia.
După filozoful René Girard, oamenii au tendinţa de a imita, pȋnă cȋnd diferenţele
dispar, ȋncep să semene ȋntre ei şi să-şi dorească aceleaşi lucruri. Cu toţii
vor să aibă acelaşi success şi să se bucure de acelaşi stil de viaţă.
Similitudinea
ȋn scopuri şi obiective ne pune ȋn situaţia de a ne bate pentru aceleaşi
lucruri iar asta duce la rivalităţi. Apoi, se ȋnstăpȋneşte un fel de război Hobbesian
– toţi ȋmpotriva tuturor. Invidia ȋmpotriva celor care au ce noi n-am fost
capabili să dobȋndim şi rivalităţi mimetice se vor acumula gradual ȋn
societate, iar nivelul de tensiune va creşte pȋnă la momentul de criză.
Ȋn acel moment, ordinea şi raţiunea pot fi ȋnlocuite rapid de
haos şi violenţă. De fapt, aceste
rivalităţi sfȋrşesc prin a ameninţa ȋnsăşi existenţa grupului şi a societăţii –
devine, deci, esenţial controlul acestor lupte interne. Girard crede că, aceste
vȋrfuri de violenţă şi furie sunt rezolvate aplicȋndu-se o doză mai mică de
violenţă asupra unui individ sau a unui grup.
Pentru a
suprima “nebunia maselor”, care reprezintă o ameninţare existenţială reală la
adresa societăţii, o persoană sau un grup vulnerabile sunt izolate ca să devină
ţapi ispăşitori şi folosiţi drept bazin ȋn care se aruncă toate sentimentele
negative. Brusc, oamenii care se băteau ȋntre ei, se alătură forţelor de ordine
ȋmpotriva inamicului comun, care reprezintă sursa tuturor relelor.
Ȋn timpul acestui process, foştii inamici devin prieteni – avȋnd
un adversar comun asupra căruia să-şi canalizeze toate frustrările şi furia.
Totuşi, pentru ca pedeapsa aplicată ţapului ispăşitor să compenseze vinovăţia
societăţii şi s-o calmeze, individul sau grupul nu poate [sub nici o formă] să
treacă drept innocent.
Victima
trebuie să fie considerată o creatură monstruoasă şi rea care a ȋncălcat o
interdicţie explicită sau implicită şi care, ȋn consecinţă, merită să fie
pedepsită.
Astfel,
oamenii şi comunităţile se amăgesc, construind o poveste ȋn care victima e
vinovată de criza provocată şi de problemele pe care le au. Prin disculparea de
toate frustările şi nemulţumirile, se consideră că sacrificarea ţapului
ispăşitor va rezolva toate conflictele şi va aduce pacea.
Drept rezultat,
ţapul ispăşitor sfȋrşeşte cu condamnarea, excluderea şi izolarea. După care,
ordinea socială este restabilită. Dar ȋncepe un nou ciclu, fiindcă indivizii
continuă să se păcălească singuri, nu dezvoltă gȋndire critică şi autonomie
personală dar continuă să-şi dorească ce-şi doresc alţii, ceea ce va duce,
inevitabil, la următoarea vȋnătoare de vrăjitoare.
Maria
Antoaneta a Austriei este exemplul perfect de ţap ispăşitor. Atunci cȋnd s-a
măritat cu moştenitorul, pe atunci, al tronului Franţei – Ludovic al XVI-lea,
ţara era deja ȋn pragul falimentului, din cauza cheltuielilor nesăbuite ale lui
Ludovic al XV-lea. Cu toate astea, poporul a ales-o pe tȋnăra prinţesă străină,
ca ţintă spre care să-şi ȋndrepte furia crescȋndă şi nu le-a luat mult pȋnă s-o
sacrifice că să facă pe plac gloatei.
Conform teoriei
ţapului ispăşitor, victimele nu servesc doar ca debuşeu psihologic pentru un
grup de oameni, dar au şi rolul de a masca problema reală şi a acţiona ca o
barieră ȋmpotriva detectării adevăraţilor vinovaţi.
Asta
ȋnseamnă că, ȋn esenţă, fenomenul ţapului ispăşitor este expresia unei
societăţi care nu reflectă asupra ei ȋnseşi, nici nu-şi recunoaşte
responsabilităţile şi greşelile, ci preferă să rămȋnă prinsă ȋn voia sorţii,
căutȋnd noi vinovaţi care să plătească pentru păcatele sale.”
Guilty Wanted: The Scapegoat Theory in Social Psychology https://psychology-spot.com/scapegoat-theory-social-psychology/
