joi, 20 iunie 2024

Teoria Țapului ispăşitor

 

Se caută un vinovat: Teoria Țapului ispăşitor ȋn psihologia socială

Guilty Wanted: The Scapegoat Theory in Social Psychology  https://psychology-spot.com/scapegoat-theory-social-psychology/

Teoria ţapului ispăşitor explică un fenomen care e destul de răspȋndit la nivel social şi individual: tendinţa de a căuta vinovaţi ȋn cȋrca cărora să punem inclusiv vinovăţiile şi frustrările noastre. Țapul ispăşitor este reprezentat de o persoană sau un grup pe care se dă vina, chiar dacă e nevinovat, pentru a degreva pe altcineva de responsabilitate.

E un fenomen psihologic şi social care a fost replicat de-a lungul secolelor ȋn diferite culturi şi continuă să aibă loc şi-n zilele noastre. De fapt, oricare dintre noi am putea deveni, la un moment dat, ţapul ispăşitor al cuiva. Sau am putea face din altcineva ţapul nostru ispăşitor. […]

Funcţia psihologică dublă a ţapului ispăşitor

Arătarea cu degetul spre un ţap ispăşitor, ȋmpuşcă doi iepuri dintr-un foc. Ȋn primul rȋnd, serveşte la minimizarea sentimentului de vinovăţie ȋn ce priveşte responsabilitatea noastră faţă de un rezultat negativ, ajutȋndu-ne să ne menţinem o imagine de sine pozitivă. Ȋn al doilea rȋnd, ne ajută să ne menţinem percepţia asupra controlului, prin oferirea unei explicaţii vizavi de un rezultat negativ, altfel, inexplicabil – după cum rezultă dintr-un studiu al University of Kansas.

Cu alte cuvinte, jucȋnd rolul principal ȋn povestea inventată de noi ca să ne exonerăm, ţapul ispăşitor devine un rezervor ȋn care ne punem frustrările. Astfel, ne protejăm ego-ul şi menţinem un anumit tip de eficienţă şi control. Ne spunem, nouă ȋnşine, că dacă lucrurile merg prost, nu e vina noastră, e vina altcuiva. Şi construim o poveste care să susţină asta.

Acest mechanism are loc sub nivelul nostru de conştiinţă prin disculpare. Disculparea este un mechanism psihologic, prin intermediul căruia, transferăm sentimentele incommode care ne-ncearcă – cum ar fi invidia, furia, frustrarea, vinovăţia, ruşinea, nesiguranţa – asupra altui grup sau altei personae, adesea mai vulnerabile şi cu mai puţine arme pe care să le poată folosi, ȋn apărarea sa, prin demantelarea poveştii pe care noi am inventat-o ca să ne exonerăm.

Prin disculpare, ţapul ispăşitor devine depozitarul acelor sentimente negative pe care individul, grupul, societatea nu vor să le accepte ca aparţinători. Acest process permite persoanei sau societăţii să descarce conţinutul psihologic cel mai inacceptabil şi negativ şi să-l ȋnlocuiască cu indignarea de consolare, moralistă şi reiterativă, ȋndreptată ȋmpotriva ţapului ispăşitor ales.

Astfel, ţapul ispăşitor devine un mod de a explica eşecul sau faptele rele şi, ȋn acelaşi timp, conservă imaginea de sine pozitivă. […]

De fapt, teoria ţapului ispăşitor spune că, nu o dată, personajul negativ ȋnsuşi, are nevoie de unul mai rău pe care să dea vina. Ȋn vremuri de criză şi incertitudine fenomenul se amplifică. Liderii politici, religioşi sau comunitari pot exploata cu cinism impulsul adȋnc ȋnrădăcinat de a căuta ţapi ispăşitori ȋn alte colectivităţi, pentru a distrage atenţia de la greşelile şi defectele lor, scăpȋnd astfel de povara legitimă a vinovăţiei şi responsabilităţii.

Invidia, Frustrarea şi Furia: Triada care duce la vȋnătoarea de ţapi ispăşitori

O teorie interesantă a ţapului ispăşitor, care ȋncearcă să explice fenomenul ȋn cadrul Psihologiei sociale, se referă la o ȋnsuşire dintre cele mai umane: invidia. După filozoful René Girard, oamenii au tendinţa de a imita, pȋnă cȋnd diferenţele dispar, ȋncep să semene ȋntre ei şi să-şi dorească aceleaşi lucruri. Cu toţii vor să aibă acelaşi success şi să se bucure de acelaşi stil de viaţă.

Similitudinea ȋn scopuri şi obiective ne pune ȋn situaţia de a ne bate pentru aceleaşi lucruri iar asta duce la rivalităţi. Apoi, se ȋnstăpȋneşte un fel de război Hobbesian – toţi ȋmpotriva tuturor. Invidia ȋmpotriva celor care au ce noi n-am fost capabili să dobȋndim şi rivalităţi mimetice se vor acumula gradual ȋn societate, iar nivelul de tensiune va creşte pȋnă la momentul de criză.

Ȋn acel moment, ordinea şi raţiunea pot fi ȋnlocuite rapid de haos şi violenţă.  De fapt, aceste rivalităţi sfȋrşesc prin a ameninţa ȋnsăşi existenţa grupului şi a societăţii – devine, deci, esenţial controlul acestor lupte interne. Girard crede că, aceste vȋrfuri de violenţă şi furie sunt rezolvate aplicȋndu-se o doză mai mică de violenţă asupra unui individ sau a unui grup.

Pentru a suprima “nebunia maselor”, care reprezintă o ameninţare existenţială reală la adresa societăţii, o persoană sau un grup vulnerabile sunt izolate ca să devină ţapi ispăşitori şi folosiţi drept bazin ȋn care se aruncă toate sentimentele negative. Brusc, oamenii care se băteau ȋntre ei, se alătură forţelor de ordine ȋmpotriva inamicului comun, care reprezintă sursa tuturor relelor.

Ȋn timpul acestui process, foştii inamici devin prieteni – avȋnd un adversar comun asupra căruia să-şi canalizeze toate frustrările şi furia. Totuşi, pentru ca pedeapsa aplicată ţapului ispăşitor să compenseze vinovăţia societăţii şi s-o calmeze, individul sau grupul nu poate [sub nici o formă] să treacă drept innocent.

Victima trebuie să fie considerată o creatură monstruoasă şi rea care a ȋncălcat o interdicţie explicită sau implicită şi care, ȋn consecinţă, merită să fie pedepsită.

Astfel, oamenii şi comunităţile se amăgesc, construind o poveste ȋn care victima e vinovată de criza provocată şi de problemele pe care le au. Prin disculparea de toate frustările şi nemulţumirile, se consideră că sacrificarea ţapului ispăşitor va rezolva toate conflictele şi va aduce pacea.

Drept rezultat, ţapul ispăşitor sfȋrşeşte cu condamnarea, excluderea şi izolarea. După care, ordinea socială este restabilită. Dar ȋncepe un nou ciclu, fiindcă indivizii continuă să se păcălească singuri, nu dezvoltă gȋndire critică şi autonomie personală dar continuă să-şi dorească ce-şi doresc alţii, ceea ce va duce, inevitabil, la următoarea vȋnătoare de vrăjitoare.

Maria Antoaneta a Austriei este exemplul perfect de ţap ispăşitor. Atunci cȋnd s-a măritat cu moştenitorul, pe atunci, al tronului Franţei – Ludovic al XVI-lea, ţara era deja ȋn pragul falimentului, din cauza cheltuielilor nesăbuite ale lui Ludovic al XV-lea. Cu toate astea, poporul a ales-o pe tȋnăra prinţesă străină, ca ţintă spre care să-şi ȋndrepte furia crescȋndă şi nu le-a luat mult pȋnă s-o sacrifice că să facă pe plac gloatei.

Conform teoriei ţapului ispăşitor, victimele nu servesc doar ca debuşeu psihologic pentru un grup de oameni, dar au şi rolul de a masca problema reală şi a acţiona ca o barieră ȋmpotriva detectării adevăraţilor vinovaţi.

Asta ȋnseamnă că, ȋn esenţă, fenomenul ţapului ispăşitor este expresia unei societăţi care nu reflectă asupra ei ȋnseşi, nici nu-şi recunoaşte responsabilităţile şi greşelile, ci preferă să rămȋnă prinsă ȋn voia sorţii, căutȋnd noi vinovaţi care să plătească pentru păcatele sale.”

Şoc! Ce lipseşte din “mafia coldistă”?  https://freefrompress.blogspot.com/2024/06/soc-ce-lipseste-din-mafia-coldista.html#more

Vȋnătoare de pisici. Revista presei  https://freefrompress.blogspot.com/2024/07/revista-presei.html


Guilty Wanted: The Scapegoat Theory in Social Psychology  https://psychology-spot.com/scapegoat-theory-social-psychology/

Cum să te prefaci c-ai vizionat ceva ce n-ai vizionat  https://antipresa.blogspot.com/2024/06/cum-sa-te-prefaci-c-ai-vizionat-ceva-ce.html#more

“To quell this “mass madness”, which represents a genuine existential threat to society, a vulnerable person or group is singled out to become the scapegoat and act as a sink for all negative feelings. Suddenly, the people who were fighting each other, join forces against that common enemy, who embodies the source of all their evils.”  https://psychology-spot.com/scapegoat-theory-social-psychology/

https://www.laurakconnell.com/blog/family-scapegoat-2

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu