CULTURA MINCIUNII - “Presa printează ştirea, nu şi adevărul.”

CULTURA MINCIUNII - “Nevoia reducerii de deficit” – o poveste politico-mediatică, repetitivă, bazată pe fapte reale

Permanenta Stare de urgenţă, ca mod de operare. Ştiri cu dramatizare

Why the News Is Not the Truth, by Peter Vanderwicken - From the Magazine (May–June 1995)

Partea a II-a

CULTURA MINCIUNII - “Presa printează ştirea, nu şi adevărul.”

“Cȋnd, ȋn 1978, Preşedintele Jimmy Carter le-a cerut celor mai mari 400 de companii, să plafoneze salariile şi să crească preţurile, ca să ţină inflaţia sub control, cei mai mulţi directori de la Ford Motor au fost sceptici, şi-au dat seama că schimbarea propusă mai rău face. Dar n-au spus asta. Ford a dat o declaraţie, salutȋnd iniţiativa Preşedintelui şi a susţinut-o. Compania a specificat că, deşi, după propria evaluare, preţurile ar fi trebuit să crească mai mult decȋt e prevăzut ȋn strategia prezidenţială, ȋi sprijină programul. Responsabilii cu imaginea companiei au decis că ar fi periculos, din punct de vedere politic, să se opună, public, efortului anti-inflaţie, sperȋnd că aparenţa de conformare va ajuta ca furnizorii să nu mărească preţul şi angajaţii să nu ceară salarii mai mari. Declaraţia lui Ford, ȋnsuşi, a fost o minciună cinică.

La Ford, Weaver a ȋnvăţat că, adesea, ştirile au caracter dublu, o faţetă exterioară şi o realitate intrinsecă, asemănătoare cu japonezul tatemae (aparenţă) şi honne (realitate). ["tatemae" - "fațadă socială”]

“La suprafaţă, o poveste inventată, praf ȋn ochi pentru public, cu scopul de a manipula ȋn direcţia favorabilă creatorilor poveştii, scrie el. Ȋn spate, e o altă poveste, cunoscută celor implicaţi direct, dar şi celor din afară care ştiu s-o descifreze – cei preocupaţi de narativele false şi interesele ascunse urmărite. Cele două poveşti, sau realităţi, erau adesea profund antagonice. Ȋn lumea reală, rolul presei era să ȋntreţină iluzii, ȋn mod public, şi privilegii, ȋn privat.”

Presa printează ştirea, nu şi adevărul.

Presa corupe, ea ȋnsăşi, cursul politicilor publice şi percepţia publică, argumentează Weaver, atunci cȋnd urmăreşte şi propagă ȋntȋmplări, aşa-zis controversate, ȋnsoţite de dramatism, conflict şi citate din susţinători, dar nu scoate la iveală sau nu publică realitatea din spatele poveştii. Presa printează ştirea, nu şi adevărul. Relatează cu lux de amănunte propaganda concurenţială a intereselor aflate ȋn conflict dar neglijează esenţa problemei care a generat conflictul. Un exemplu concret e acoperirea subiectului despre dezbaterea privind asistenţa medicală. Media Research Center a monitorizat ştirile de seară ale canalelor de televiziune, ȋntre 5 iunie şi 15 iulie, 1994. Din cele 68 de relatări despre reforma asigurărilor de sănătate, 56 s-au concentrat pe aspectele politice şi, numai 12, pe impactul, economic şi individual, al diferitelor propuneri, raportează Wall Street Journal.

Practica media, de a se concentra pe manipulatori şi maşinaţiunile lor, mai degrabă, decȋt pe problemele de substanţă, e probabil inevitabilă, fiindcă reflectă cȋteva aspecte ale culturii americane. Personalităţile sunt mult mai convingătoare decȋt instituţiile, faptele sunt adesea incerte, atenţia e de scurtă durată (iar sonorul televizorului prinde) şi simplificarea – adesea, super – simplificarea – e regulă. Dar, concentrarea media pe lucruri de suprafaţă are cȋteva consecinţe.

Una e că ştirile pot schimba percepţia, iar percepţia devine adesea realitate. Sursele adverse sau insinuările despre un official guvernamental duc, de multe ori, la pierderea influenţei aceluia, la demisie sau demitere. Bursa e şi ea un teren fertil, de plantat poveşti. Zvonurile şi acuzaţiile răspȋndite de investitorii ȋn pierderi, conduc adesea la scăderea preţului acţiunilor. Ar putea să nu fie nimic ȋn neregulă, nici cu activitatea oficialului, nici cu valoarea acţiunilor, dar dorinţa presei de a relata insinuări şi zvonuri, drept ştiri, schimbă realitatea. Subiecţii unor astfel de “ştiri”, care sunt, de obicei, minciuni create de adversari, trebuie să fie pregătiţi să se apere, instant. Simpla apariţie a unui articol dezavantajos ȋn presă, schimbă percepţia şi, dacă nu e dreasă efficient, va schimba realitatea şi adevărul. De aceea, oficialii guvernamentali şi politicienii – şi, din ce ȋn ce mai mult, companiile şi instituţiile – dau la fel de multă atenţie atȋt comunicării, cȋt şi planificării strategice.  

Ȋntr-adevăr, mare parte din ce apare ȋn ziare ca ştiri din business, nu e altceva decȋt propaganda companiilor. Cȋnd eram director la o mare agenţie de relaţii cu publicul, ȋntotdeauna mă amuza să observ cȋt de multe “ştiri” din Wall Street Journal şi din secţia de business din New York Times, erau, de fapt, din fluxul de ştiri al agenţiei, livrate ȋn ziua precedentă. Erau zile cȋnd, cele mai multe ştiri erau clar, identificabile, de cum apăreau – unele fiind, aproape cuvȋnt cu cuvȋnt, comunicatele agenţiilor guvernamentale sau ale companiilor.

Mare parte din ce apare ȋn presă drept ştiri din business e propaganda companiilor

Ȋntr-un mediu ȋn care percepţiile pot afecta, rapid, planurile strategice, companiile trebuie să fie la fel de alerte şi agresive ca politicienii, oficialii guvenamentali şi alte grupuri de interese, ȋn a se asigura că poziţia lor este prezentată favorabil ȋn media. Noile tehnologii ȋi pot ajuta, adesea, să răspundă rapid la provocări, acuzaţii sau informaţii eronate. Un incident, din vremea cȋnd manageriam comunicarea pentru o mare bancă internaţională, ilustrează abilitatea organizaţiilor de-a influenţa prezentarea ştirilor şi, de-aici, percepţia publicului şi a oficialilor guvernamentali. Un reporter de la Wall Street Journal a terminat interviul cu oficialii băncii, ȋn legătură cu o chestiune sensibilă, pe la ora 17:00, ȋn New York City. Trei ore mai tȋrziu, la ora 8:00, ȋn Hong kong, articolul a apărut ȋn ediţia asiatică a ziarului. Sediul din Hong Kong al băncii ne-a trimis articolul prin fax, unde poziţia noastră era interpretată, oarecum, ȋn detriment. Ai noştrii au chemat urgent echipa editorială, la New York, să clarifice poziţia băncii. Dimineaţa următoare, ȋn ediţiile europene şi americane ale ziarului, a apărut o variantă mult mai convenabilă.

O consecinţă a prevalenţei propagandei ȋn presă e că, ȋncrederea publicului ȋn toate instituţiile se degradează treptat. Pe măsură ce oamenii ȋncep să-şi dea seama că sunt induşi ȋn eroare, manipulaţi şi minţiţi au un sentiment de respingere. Din 1973 pȋnă ȋn 1993, doar Congresul căzuse, ȋn ȋncrederea publicului, mai jos decȋt presa – după cum arăta o cercetare efectuată de University of Michigan. Declinul ȋncrederii reflectă un sentiment, din ce ȋn ce mai mare, că ştirile sunt controversate, lipsite de imparţialitate, incorecte şi sub controlul instituţiilor puternice – arată un sondaj făcut de Gallup, pentru Times-Mirror Center for the People and the Press.

Din 1973 pȋnă ȋn 1993, doar Congresul a scăzut ȋn ȋncredere mai jos decȋt Presa

Poate cea mai serioasă consecinţă a faptului că jurnalismul s-a concentrat pe crize şi conflicte este că, atȋt presa, cȋt şi publicul, au devenit orbi la problemele generale. Focusarea pe politicile Gramm-Rudman au ţinut ȋn umbră faptul că, din motive complexe instituţionale, cheltuielile guvernamentale şi deficitul au continuat să crească. Dezastrul bancar, criza de economii şi ȋmprumuturi din anii 1980, a ajuns să se-ntindă şi să coste atȋt de mult, fiindcă presa n-a fost ȋn stare să se concentreze pe problemă, ȋnainte să devină o criză. Greşelile legislative şi eşecurile politicilor care au cauzat dezastrul, au fost prea complexe, prea greu de explicat şi prea plictisitoare. Pȋnă cȋnd nu s-a ajuns la punctul culminant al catastrofei economiilor şi creditelor – aşa ȋncȋt presa să poată pune pe prima pagină imagini cu deponenţii furioşi ȋncercȋnd să-şi retragă banii din bănci - n-au existat nici ştiri, nici criză, iar guvernul n-a fost ȋn stare să ia măsuri.

Inabilitatea presei de a raporta evenimente şi tendinţe care nu sunt crize, nu se limitează doar la afaceri publice şi ştiri interne. Ȋn cartea sa, anecdotică şi amuzantă, Cine a furat ştirea? De ce nu putem ţine pasul cu ce se ȋntȋmplă ȋn lume?, corespondentul special al Associated Press (multă vreme), Mort Rosenblum, afirmă că, jurnaliştii corespondenţi străini sacrifică ştirile care nu sunt spectaculoase, dar sunt importante ȋn ce priveşte tredurile pe termen lung, ȋn favoarea evenimentelor dramatice dar care pot fi de minimă importanţă, real vorbind. Editorii vor reportaje despre lovituri de stat şi cutremure, spune el. Dar, cȋnd reporterii ȋncearcă să relateze despre “evenimente ȋn desfăşurare, de importanţă crucială, care prind formă ȋn ritmul normal al vieţii – cumva, editorii nu reuşesc să le ȋmpacheteze.”.”

Rosenblum, ca şi Weaver, susţin că presa e mult prea doritoare să accepte prezentarea evenimentelor ȋn versiunea cu care se promovează oficialii guvernamentali. El ȋl citează pe Reuven Frank, fost preşedinte al NBC News, care afirmă: “Ştirile sunt orice, dracu’, zice guvernul că sunt.” Ȋntr-o lungă dare de seamă ȋn legătură cu operaţiunea Naţiunilor Unite ȋn Somalia, acum cȋţiva ani, Rosenblum argumentează că, forţele aeriene germane au fost, de departe, mult mai active şi eficiente ȋn livrarea de ajutor, decȋt forţele americane. Totuşi, puţini cititori sau telespectatori americani au aflat ceva despre munca depusă de germani sau ştiu, măcar, că Germania a participat la efortul de ajutorare.

Ce aflăm din ştirile externe depinde la fel de mult de crize şi imagini dramatice, precum ştirile interne. “Sistemul e orientat, ȋn mod egal, spre divertisment, distragerea atenţiei şi informare.” Rosenblum scrie: “… şi răspunde inadecvat atunci cȋnd, brusc, i se cere să explice ceva… complicat sau care prezintă un pericol.”

Weaver are un punct de vedere similar. Adevăratul eşec al presei, spune el, e că a devenit o victimă a sindromului “cȋinele muşcat de om”. [Evenimente rarisime sunt prezentate mai des decȋt cele obişnuite, astfel că, percepţia publică e distorsionată ȋn a crede că “ştirile rele” se-ntȋmplă mai des.]

Ce se-ntȋmplă, cu adevărat, ȋn lumea reală, sunt lucruri obişnuite ȋn instituţii obişnuite.”, scrie el. Ȋn consecinţă, ce compilează oficialii şi reporterii sunt travestiuri, nu evenimente reale. Ştirile ȋncetează să mai reprezinte lumea reală şi ȋncep s-o falsifice. Tranzacţia de tip troc, ȋntre manufacturierul de ştiri şi journalist, degenerează ȋntr-un exerciţiu ȋnşelător, manipulator şi exploatator.

Dezbaterea, ȋn ce priveşte reforma medicală, din ultimii doi ani, s-ar putea dovedi a fi un punct de cotitură ȋn acest ciclu distructiv. Ȋn ciuda unui effort masiv făcut de Administraţia Clinton, de a crea un soi de criză, o necesitate de reformă urgentă, şi-n ciuda faptului că presa a acoperit, la greu, subiectul, prezentȋnd propuneri şi puncte de vedere, rezultatul, deocamdată, e un impas. Sondajele, inclusiv unul făcut ȋn noiembrie 1993, de Fabrizio, McLaughlin & Associates pentru National Review, a relevat faptul că 80% din cetăţenii americani sunt mulţumiţi de calitatea actualului system de asigurări de sănătate.

Ȋn legătură cu o problemă de care oamenii sunt interesaţi direct, se confruntă cu ea la prima mȋnă, toată propaganda şi manipularea au fost degeaba. Cȋnd oamenii se pot baza pe propriile cunoştinţe şi propria experienţă, ȋn formarea opiniilor, nici măcar un asemenea effort imens pentru a produce o schimbare, nu funcţionează. Rezultatul alegerilor preliminare sugerează că, ȋncrederea electoratului american ȋn Congres şi guvernămȋnt, ȋn general, e atȋt de scăzută, ȋncȋt respinge orice politician care ar da o mai mare putere sau posibilitate de intruziune [ȋn viaţa privată] guvernului.

Pe de altă parte, atunci cȋnd nu există experienţa personală sau informaţia corectă, pot fi uşor convinşi de o poveste care induce ideea de criză. Sperietoarea cu pesticidele Alar, din 1989, e unul dintre exemple. Alar era un pesticid care se pulveriza pe meri iar studiile făcute pentru Agenţia de Protecţie a Mediului, au găsit că acesta a provocat tumori pe animalele din laborator, atunci cȋnd au primit doze mari. Mulţi pomicultori au ȋncetat să-l mai folosească; ȋn 1989, se pulveriza pe mai puţin de 40% şi, probabil, pe doar 5% ȋn zona rurală. Ȋnsă, un grup de activişti de mediu s-a gȋndit că APM se mişcă prea ȋncet cu interzicerea completă. Activiştii au făcut un studiu statistic, numit, evaluare de risc, bazat pe date incerte, şi-a concluzionat că Alar era periculos pentru copii, care mȋncau mai multe mere decȋt adulţii, raportat la greutatea corporală. Au aranjat ca studiul lor să apară ȋntr-o emisiune dedicată exclusiv subiectului, la CBS’s 60 Minutes, iar rezultatul a fost… panică naţională.

Presa s-a ȋnghesuit pe subiect, care avea toate elementele dramatice esenţiale: o birocraţie care abia se mişcă, un studiu care a descoperit că fructul preferat al naţiunii otrăvea copiii şi vedete de film care se opuneau folosirii pesticidelor. Vȋnzarea de mere s-a prăbuşit. Ȋn cȋteva luni, producătorul Alar l-a retras după piaţă, chiar dacă, atȋt Agenţia pentru Protecţia Mediului, cȋt şi Agenţia pentru controlul Hranei şi Medicamentelor [FDA] au susţinut că nivelul de Alar din mere e sigur pentru consum. Scandalul, pur şi simplu, a copleşit dovezile ştiinţifice.

Asta se ȋntȋmplă mult prea des, argumentează Cynthia Crossen, ȋn cartea ei Adevăr contaminat: Manipularea realităţii ȋn America. Deşi, prezentarea e laxă şi referinţele surselor sunt insuficiente, chiar şi aşa, cartea extinde argumentele lui Weaver, ȋn ce priveşte unele aspecte. Crossen, reporter pentru Wall Street Journal, s-a ocupat de felul cum, activiştii care-şi impun punctul de vedere asupra politicilor şi promovării produselor, folosesc greşit cercetarea ştiinţifică, ca să-şi atingă scopurile.

Neȋncrezător ȋn a lua decizii bazate pe opinii şi convingeri personale, publicul american a ajuns să se bazeze pe dovezi, date, sondaje şi presupuse studii ştiinţifice. Oamenii au ajuns, din ce ȋn ce mai mult, să fie reticenţi faţă de orice afirmaţie care nu e susţinută de statistică. Totuşi, scrie Crossen, “tot mai multă informaţie pe care o luăm de bună, o alegem, după care ne ghidăm, ȋn care avem ȋncredere şi cu care suntem de acord, a fost creată, nu ca să ne extindă orizontul cunoaşterii, ci ca să vȋndă un produs sau să servească o cauză.

O industrie ȋn creştere s-a dezvoltat ca să creeze studii care să legitimeze impunerea propriilor poziţii ȋn elaborarea politicilor sau urmărirea propriilor scopuri. Acum, dezbaterile pe politici publice, se ȋnvȋrt, de obicei, ȋn jurul competiţiei estimărilor de costuri, eficienţei sau riscului, mai degrabă, decȋt a calităţilor intrinseci ale unei oferte. Mare parte din dezbaterea legată de asigurarea de sănătate, se agită ȋn jurul diferitelor estimări ale numărului de cetăţeni fără asigurare şi costurile diverselor oferte care să le acopere. […]

Companiile, de regulă, folosesc studii ca să-şi promoveze produsele şi politicile. Pȋinea albă e hrănitoare şi nu-ngraşă, spune un studiu al Cooper Institute, pentru Aerobic Research. Sponsorul: cel care produce Pȋinea Minune. Ciocolata ar putea să ȋmpiedice formarea cariilor, de fapt – concluzionează un studiu efectuat de Princeton Dental Resource Center, care e sponsorizat de Mars, producătorul M&M şi al altor bomboane de ciocolată. Ȋncrederea publicului american ȋn aşa-numitele cercetări ştiinţifice, face ca studiile să aibă impact, chiar şi atunci cȋnd acestea contrazic bunul simţ şi servesc, fără dubiu, interesele celui care plăteşte. “Cei mai mulţi angajaţi ȋn media nu au pregătirea necesară ca să judece un studiu tehnic.”, punctează corect Crossen. “Chiar şi atunci cȋnd ştiinţa [din spatele studiilor] n-a fost explicată sau publicată ȋn USjournal, media se pot arunca pe un studiu care promite să distreze cititorii şi publicul. Şi, dacă s-aruncă presa pe el, e destul de bun pentru mulţi americani.”

Crossen e critică, mai ales, ȋn legătură cu folosirea ȋn exces sau cu rea-credinţă a sondajelor electorale. Felul cum sunt formulate ȋntrebările şi cum sunt alese modelele de chestionare pot influenţa enorm răspunsurile. Ȋn 1992, ȋntr-un chestionar dintr-o promovare a lui Ross Perot, ȋn Ghidul TV, era următoarea ȋntrebare: “Credeţi că Preşedintele ar trebui să aibă drept de veto (parţial) ȋn ce priveşte eliminarea risipei? Da, au spus 97% din repondenţi. Dar, cȋnd ȋntrebarea a fost reformulată, “Credeţi că Preşedintele ar trebui să aibă drept de veto parţial, sau nu?”, iar eşantionul a fost selectat aleatoriu, doar 57% au mai răspuns, da.

Presa se dă ȋn vȋnt după studii şi sondaje. Sunt o cale sigură de publicitate – chiar dacă studiul e, din punct de vedere ştiinţific, social şi economic, lipsit de importanţă. Prima ȋntrebare pe care o pune un PR-ist deştept clientului e “Despre ce vreţi să facem un studiu?” Un studiu, oricȋt de irelevant sau prostesc ar fi, afişează numele clientului ȋn ziar. Un sondaj din 1993, plătit de Southern Baptist Convention, a găsit că 46,1% din oamenii din Alabama riscă s-ajungă-n iad; Crossen nu spune cum s-a ajuns la această concluzie. Un sondaj Roper din 1991, a găsit că 2% din americani s-ar putea să fi fost răpiţi de obiecte zburătoare neidentificate; Crossen nu spune cine l-a plătit. “Cu asta se ocupă sondajele”, spune un sondor de opinie (pollster) de la Roper. “Sondajele, practic, fabrică ştiri.” Apropo, profesorul de ştiinţe politice Lindsay Rogers a inventat cuvȋntul “pollster”, ca un peiorativ inspirat de “huckster” [vȋnzător ambulant agresiv]. Crossen ȋi numeşte “pollers”. [un soft care colectează informaţii]

Sondajele şi studiile inventate sau incorecte, ne deteriorează percepţia asupra adevărului şi distorsionează dezbaterile cu privire la politicile publice. Crossen e de acord cu Weaver, că apetitul media pentru drame ȋncurajează alterarea şi coruperea deciziilor de interes public. “Presa e victima voluntară a informaţiilor de proastă calitate şi, din ce ȋn ce mai mult, chiar ea le produce.” Aceasta preia informaţia de la părţi direct interesate, şi-i adaugă un strat care-i serveşte propriul interes – dorinţa de a vinde informaţia.”

Atȋt Crossen, cȋt şi Weaver, la finalul cărţilor, au liste lungi de propuneri de reforme. Crossen sugerează că liceele ar trebui să le predea elevilor noţiuni de bază din statistică şi cum să-şi dea seama dacă cifrele sunt credibile. Organizaţiile de presă ar trebui să-şi instruiască jurnaliştii ȋn analiza statistică şi să aloce mai mult spaţiu descrierii metodologiei de cercetare. Chiar articolul despre cercetare ar trebui să identifice sponsorul şi să descrie interesul acestuia faţă de rezultatul sau impactul cercetării. Iar media ar trebui să se oprească din a produce ştiri care n-au altă utilitate decȋt să le servească propriile interese.

Soluţia lui Weaver e mult mai comprehensivă, fundamentală şi dură. El spune că presa ar trebui să acopere, mai puţin, crizele şi dezastrele, şi mai mult, evenimentele economice, politice şi sociale: mai puţină politică şi mai multă substanţă; mai puţin, personalităţi, mai mult, instituţii. Cȋnd Preşedintele ţine o conferinţă de presă, de exemplu, presa ar trebui să acopere tot ce e esenţial ȋntr-un singur articol, cu titlul “Conferinţa de presă a Preşedintelui”.

E idealism, nu se va ȋntȋmpla niciodată. Ar ȋnsemna să ne ȋntoarcem la jurnalismul de dinainte de Pulitzer. Dorinţa media de a atrage un tip de audienţă şi incapacitatea audienţei de a se concentra mai mult pe un subiect, ar face un astfel de format, imposibil.  La fel de nerealistă e o altă recomandare a lui Weaver. El ȋndeamnă organele de presă să “instituie o cultură a responsabilităţii şi dezbaterii”. Oricine s-a aflat vreodată ȋntr-o redacţie, la ȋnchiderea ediţiei, ştie cȋt de departe sunt aceste noţiuni de realitate. De asemenea, Weaver sugerează că atenţia media ar trebui să se reorienteze spre cititori, să se ȋndepărteze de publicitate şi că monopolurile media trebuie desfiinţate. Avansul rapid al erei tehnologiei informaţiei – sute de canale de televiziuni pe cablu, dezvoltarea televiziunilor de nişă [specializate], răspȋndirea mijloacelor de informare on-line – e clar că vor oferi cetăţenilor acces la surse mult diversificate, de informare, şi e posibil să forţeze media să reinventeze modalităţile ȋn care ȋşi prezintă ştirile şi alte informaţii.

Dar, posibilitatea ca vreuna dintre aceste schimbări să-i rezolve lui Weaver, persistenta problemă, nu există. O presă motivată de drame şi crize, creează un guvern motivat de răspunsul la crize. Un asemenea “guvern de urgenţă nu poate guverna”, concluzionează Weaver. “Nu doar că susţinerea din partea publicului pentru politici de urgenţă, se evaporă, ȋn minutul cȋnd lucrurile se aranjează şi crizele trec, dar oficialii, acţionȋnd ȋn modul de urgenţă, nu pot realiza politici publice care contează. După definiţia clasică, de manual, guvernul este ordonatorul autoritar de politici publice, iar, ȋn modul de urgenţă, ȋşi pierde autoritatea.

Ȋntr-un asemenea mediu, actorii care, cu multă abilitate, creează şi manipulează crizele, determină direcţia schimbării. La alegerile pentru Congress, ȋn 1994, acei actori au fost, ȋn mod clar, republicanii. Multe dintre reformele susţinute de ei – cum ar fi dreptul parţial de veto, restructurarea staff-ului şi comisiilor parlamentare, descentralizarea – dacă ar fi dost implementate, ar fi tins să contrabalanseze jurnalismul Pulitzerian. Acele reforme ar fi ajutat la ȋntoarcerea dezbaterii, mai degrabă, decȋt a factorului politic, la locul meritat, ȋn ce priveşte politicile publice. Iar asta ar fi redus presiunea şi capacitatea guvernului de a răspunde la crize, cu măsuri de urgenţă, şi ar fi ȋntors programele politice pe o cale mai susţinută şi constituţională.

Ar fi fost o schimbare revoluţionară şi, ȋn timp, ar fi redus presiunea pusă pe mediul de afaceri, de a răspunde atacurilor şi crizelor, instant. Ȋnsă, ȋn anii ce vin, companiile vor avea nevoie, probabil, de mai mulţi propagandişti corporatişti, nu de mai puţini.”

Partea I-a

CULTURA MINCIUNII - “Nevoia reducerii de deficit” – o poveste politico-mediatică, repetitivă, bazată pe fapte reale

Why the News Is Not the Truth, by Peter Vanderwicken - From the Magazine (May–June 1995) https://antipresa.blogspot.com/2025/07/cultura-minciunii-nevoia-reducerii-de.html

Partea a II-a

CULTURA MINCIUNII - “Presa printează ştirea, nu şi adevărul.” https://antipresa.blogspot.com/2025/07/cultura-minciunii-presa-printeaza.html

“The news media and the government are entwined in a vicious circle of mutual manipulation, mythmaking, and self-interest. Journalists need crises to dramatize news, and government officials need to appear to be responding to crises.”  https://hbr.org/1995/05/why-the-news-is-not-the-truth

Buy Now

Read more on Business and society or related topics Government, Politics, Public relations, Power and influence, Media, entertainment, and professional sports and Telecom

A version of this article appeared in the May–June 1995 issue of Harvard Business Review.

Peter Vanderwicken is editor of Vanderwicken’s Financial Digest, a newsletter for financial executives, in New Hope, Pennsylvania. Previously, he was a journalist at Time, Fortune, and the Wall Street Journal and the head of corporate communication at J.P. Morgan & Company.

Rezumat generat de AI

În context japonez, "tatemae" (建前) se referă la comportamentul sau atitudinea pe care o persoană o afișează în public, adesea pentru a menține armonia socială sau pentru a evita conflictele. Este o "fațadă" socială, opusă "honne", care reprezintă adevăratele sentimente și dorințe ale unei persoane.

Criza de economii și împrumut din anii 1980 și 1990 a fost eșecul a aproximativ o treime din asociațiile de economii și împrumut din Statele Unite între 1986 și 1995. Acești economii au fost bănci care s-au specializat istoric în creditarea ipotecară cu rată fixă.

Source: Wikipedia (Engleză)

“The phrase man bites dog is a shortened version of an aphorism in journalism that describes how an unusual, infrequent event (such as a man biting a dog) is more likely to be reported as news than an ordinary, everyday occurrence with similar consequences (such as a dog biting a man.)

The phenomenon is also described in the journalistic saying, "You never read about a plane that did not crash."[1] It can be expressed mathematically; a basic principle of information theory is that reports of unusual events provide more information than those for more routine outcomes.”  https://en.wikipedia.org/wiki/Man_bites_dog (Evenimente rarisime sunt prezentate mai des decȋt cele obişnuite, astfel că, percepţia publică e distorsionată ȋn a crede că “ştirile rele” se-ntȋmplă mai des.”)

“The line-item veto, sometimes called the partial veto, is a type of veto that would give the president of the United States the power to cancel an individual provision or provisions, called line-items, in spending or appropriations bills without vetoing the entire bill. Like traditional presidential vetoes, a line-item veto could be overridden by Congress.”  https://www.thoughtco.com/presidents-cannot-have-line-item-veto-3322132

pollster: one that conducts a poll or compiles data obtained by a poll https://www.merriam-webster.com/dictionary/pollster

Rezumat generat de AI

Traducerea pentru "pollster" în limba română este "cercetător de opinie publică" sau "persoană care realizează sondaje de opinie".

Rezumat generat de AI

În contextul rețelelor de calculatoare, un "poller" este un dispozitiv sau o componentă software care monitorizează și colectează informații despre alte dispozitive dintr-o rețea.