Două lucruri le-au plăcut “civilizaților”, observă arhivarul,
când au aterizat în Nomania: pământul și tenul femeilor. Pământul și femeile,
mai deloc fertilizate artificial și cam sălbatice, rodeau, în mod natural, de
la mere pădurețe până la copii cu cheia de gât. Nomaniacii le considerau
normale așa că, multă vreme, n-au priceput de ce se tot mirau vizitatorii de
ceva de la sine înțeles.
Dl. Morbos luă un eșantion reprezentativ de femei și bărbați din
anii “90 și-i circumscrise într-un cerc. La momentul respectiv, delimitarea
femeilor de bărbați ducea la un rezultat irrelevant dat fiindcă toate
instituțiile erau mixte din punctul ăsta de vedere iar firea lucrurilor nu
fusese încă pusă la îndoială. Orânduirea comunistă anti-capitalistă din Nomania
nu concepea inegalitatea între femei și bărbați dar aștepta în schimb de la ei să
se împerecheze și să procreeze. “Ţării, cât mai mulți copii!” era sloganul lui
Ucenicescu, adresat periodic femeilor drept “mesaj special”. De aici și sutele
de mii de femei moarte, mutilate sau incarcerate în urma avorturilor, așa cum
reieșea din vechile arhive unde Insecuritatea notase tot.
Dl. Morbos contemplă o vreme interacțiunea femeilor cu
bărbații, nemaiîntâlnită după anii 2000, iar încărcătura sexuală-fie de
atracție, fie de repulsie- părea trăsătura principală a grupului dacă nu chiar motivația
comună care-i mâna în fiecare zi s-o ia de la capăt. Deși munceau mult, pentru
că electrocasnicele erau puține și proaste iar nomaniacii își pregăteau singuri
hrana, femeile din trecut își făceau timp zilnic pentru ritualul de
înfrumusețare, de parcă erau veșnic în perioada de împerechere. Cu toate astea,
dl. Morbos observă că cele mai multe femele din dictatura ucenicistă respingeau
avansurile acelor bărbați care, se pare, înțelegeau greșit semnalele și-și
permiteau gesturi sau exclamații considerate obscene. Asta și pentru că în
vremea dictaturii nu existau zile bine stabilite în calendar cum ar fi Ziua îmbrățișărilor, Ziua celui mai lung sărut, Ziua în chiloți la metrou și alte
asemenea sărbători inspirante pentru dezvoltarea personală în grup.
Timpul însă, și abnegația mentaliștilor, au reparat aceste
comportamente dezlânate iar succesul s-a construit cu răbdare începând cu rețeta
“cornetul de înghețată” pe care femeile o decupau din ziar crezând că e o rețetă
de prăjituri și până la festivalurile moderne de 8 Martie când femeile băgau
bani în chiloți bărbaților tocmai în schimbul acelor gesturi considerate odată
insultătoare.
Dl. Morbos trecu la etapa următoare și transformă planul în
prim-plan. Puse reflectoarele pe cercul în care erau închiși nomaniacii și
lumină arena de circ. În tribune începură să se instaleze încet-încet
raportorii. La începuturi, indivizii din arenă erau într-un număr covârșitor
față de raportorii din tribune. Raportorii, școliți post-comunist peste
graniță, își îmbiau publicul cu amabilități gen “Vă mulțumim că vă uitați la
noi”, “Cele mai mari premii, la noi le găsiți”, “Spuneți-ne cum stați cu
dragostea?”, “Noi, aici la “Surprize! Surprize!” le știm pe toate” ș.a.
Reacția sălbaticilor, în cea mai mare parte, a fost de
respingere pentru că share-uitul în public încă nu fusese implementat.
În sfârșit, până când s-a reușit compartimentarea și etichetarea, politically correct, a indivizilor crescuți în dictatura ucenicistă a durat ceva, cert e că, în timpul ăsta, item-ii din arenă s-au împuținat din ce în ce iar tribuna s-a umplut de raportori.
