joi, 13 februarie 2020

Joker și Virus



“Murray Franklin: Stai, să-nțeleg mai bine, tu crezi că e comic faptul că i-ai omorît pe acești tipi?
Arthur Fleck: Da. M-am săturat să mă prefac. Comedia e subiectivă, Murray. Nu așa se spune? Voi ăștia, sistemul care știe atît de multe, voi decideți ce e rău sau bine. În același fel în care decideți ce e comic și ce nu.”  Joker

Nu citesc cărți despre spionaj, extratereștri și alte conspirații, nu mă uit la seriale fluviu pe internet (văd, abia acum, Prison Break pe ProX) și nici la alte filme noi, fiindcă mi s-a scîrbit de propagandă. Însă, de data asta, imediat după ultimul Oscar, cineva mi-a indicat Joker, să mă revelez în privința violenței din film care l-a dezgustat pe un analist național.
Al dracu’, de deștepți, sunt americanii ăștia, cînd vor! Mă dau în vînt după minimalism (eu așa îl văd, nu mă interesează ce spun alții). De la Dogville încoace n-am mai văzut un film pe stilul ăsta, care să concentreze într-o oră și ceva o lovitura mortală dată zecilor de ani de fals și propagandă, doar că Joker e o forță, de-a dreptul, primul care lovește în “sistemul” în funcție, în care n-a îndrăznit nimeni să lovească pînă acum. Joker nu este despre un personaj trist, cum încearcă să-l bagatelizeze unii - care se grăbesc, totodată, să îndemne la iubire și toleranță (de frică!) – Joker este despre saturație.