Lumea se schimbă! Proiectul Net Zero se prăbuşeşte

 

‘The Crumbling Edifice of Climate Orthodoxy’ – ‘The Tide is Turning Decisively Against Net Zero’ – ‘Collapsing under the weight of its own contradictions’ https://www.climatedepot.com/2025/09/07/the-crumbling-edifice-of-climate-orthodoxy-the-tide-is-turning-decisively-against-net-zero-collapsing-under-the-weight-of-its-own-contradictions/

https://tilakdoshi.substack.com/p/the-tide-is-turning-decisively-against

6 septembrie 2025 - Lumea se schimbă! Proiectul Net Zero se prăbuşeşte

Valul se-ntoarce, definitiv, ȋmpotriva proiectului Net Zero “prăbuşindu-se sub greutatea propriilor contradicţii”

BY TILAK DOSHI

“Net Zero a apărut ȋn anii 2010, ca un strigăt de protest global pentru “salvarea planetei”, pornind de la credinţa că dioxidul de carbon din atmosferă e butonul de control al “iminenţei” schimbărilor climatice. Tot atunci, ȋn 2015, Acordul de la Paris a fost finalizat, Departamentul Interguvernamental pentru Schimbări Climatice (IPCC) al Naţiunilor Unite a stabilit, ȋn mod arbitrar, limita de creştere a temperaturii globale la 1,5° şi a statuat ţinta de “Zero emisii de carbon pȋnă ȋn 2050”, pentru ţările dezvoltate din toată lumea.

Dar o serie de titluri recente sugerează că politica “Zero emisii de carbon pȋnă ȋn 2050” se prăbuşeşte. Ȋn economiile dezvoltate, se conştientizează, din ce ȋn ce mai mult, că proiectul grandios se face ţăndări sub greutatea propriilor contradicţii. Ceea ce era odată trȋmbiţat drept consens ȋn rȋndul clasei politice, board-urilor corporaţiilor şi agenţiilor multilaterale, acum, seamănă, din ce ȋn ce mai mult, cu un edificiu al unei ideologii construite pe ceţoasa şi oximoronica “ştiinţă consensuală”. Valul crescȋnd al realităţii practice – costurile regenerabilelor intermitente, consecinţele geopolitice ale insecurităţii energetice şi creşterea exponenţială a cererii din zona infrastructurii inteligenţei artificiale - au măturat narativul, construit cu grijă, al inevitabilităţii aşa-numitei tranziţii energetice.

Totuşi, după cum ne reaminteşte David Blackmon, pe blogul lui de success Energy Transition Absurdities Substack, “alarmismul climatic e demoralizat dar e departe de a-şi da duhul”. Pare că, niciun munte de dovezi despre costurile prohibitive ale energiei regenerabile intermitente şi efectul advers al acesteia asupra preţului la energie, nu-i poate convinge pe rezistenţii agenţi ai apocalipsei climatice să se răzgȋndească.

Edificiul ȋn descompunere al canoanelor climatice

Săptămȋna trecută, liderul partidului conservator, Kemi Badenoch, a promis “să extragă fiecare moleculă de petrol şi gaze din Marea Nordului, UK” - conservatorii urmărind să se desprindă de sprijinul acordat anterior ţintei de emisii zero de carbon. Kemi Badenoch a descris, pe drept cuvȋnt, abandonarea resurselor interne ca pe “un act de dezarmare economică”. Nu e sigur dacă Badenoch are intenţii serioase ȋn a duce la ȋndeplinire campania ȋn stil American “forează, iubito, forează”, ȋn cazul ȋn care, conservatorii vor ajunge la putere (perspectivă puţin probabilă). Dar faptul că a ajuns să facă o promisiune aşa de radicală, de a lăsa baltă proiectul Zero emisii de Carbon, e o dovadă a influenţei, ȋn scădere, a agendei climatice globaliste, de decarbonizare dusă la extrem.

Ȋn “Perspectiva Globală”, publicată săptămȋna trecută, ExxonMobil a declarat ceea ce a devenit, din ce ȋn ce, mai evident: lumea arde mai mult cărbune ca niciodată iar ţinta globală de Carbon Zero “se duce de rȋpă”. La ȋnceputul acestui an, un sondaj al British energy industry Chief Executives a scos la iveală că majoritatea nu mai crede că Net Zero pȋnă ȋn 2050 e realizabil – o departajare clară faţă de optimismul de-acum zece ani. Faimosul consens climatic European care a fost odată, s-a fracturat – europarlamentarii unguri şi austrieci opunȋndu-se cu success unei moţiuni care viza accelerarea ţintei climatice EU 2040 (90% emisii reduse de carbon), care a picat ȋn iulie 2025.

Divizările ȋn complexul industrial climatic nu mai sunt doar fisuri, sunt găuri adȋnci. Chiar şi foşti apostoli ai religiei verzi, precum fostul prim-ministru Tony Blair, admit că eliminarea combustibililor fosili e “sortită eşecului”. Cu toate astea, maşinăria alarmismului climatic continuă să fumege. Activismul climatic nu e, atȋt un proiect bazat pe ştiinţă, cȋt e o religie seculară a Stȋngii globaliste. Este un system de credinţe mult prea profund ȋmpregnat ȋn filozofia fanatică a aderenţilor săi, ca să fie abandonat de bună voie. Fantoma malthusiană care a alimentat mişcarea schimbărilor climatice, ȋncă n-a fost exorcizată.

Contra-revoluţia lui Donald Trump şi ficţiunile lui Paul Krugman

Şocul suprem livrat Bisericii Climatului este realegerea lui Donald Trump şi contra-revoluţia energetică pe care acesta a eliberat-o. După ce, a retras, deja, Statele Unite din Acordul de la Paris, pentru a doua oară, Trump merge mai departe.

Administraţia sa a promis să anuleze “pericolele asupra sănătăţii publice” din Agenţia de Protecţie a Mediului, baza legală iniţială pe care se sprijină mare parte din reglementările asupra combustibililor fosili din America. Ministrul Energiei, Chris Wright, şi Administratorul Agenţiei pentru Protecţia Mediului, Lee Zeldin, au contestat direct pretenţiile ştiinţifice ale establishmentului climatic, cerȋnd un raport complet de la cei cinci specialişti de top din domeniu, care au expus presupunerile alarmiste cuprinse ȋn modelele climatice ale IPCC. Pentru Biserica Climatică, asta ȋnseamnă dezicerea de propria credinţă. Pentru cetăţenii obişnuiţi ȋmpovăraţi de facturile crescȋnde la energie, ȋnseamnă bun-simţ.  

Măsurile luate de Administraţia Trump au fost ȋntȋmpinate cu scandal de comentatori precum cȋştigătorul Premiului Nobel ȋn Economie, Paul Krugman, care se lamenta, săptămȋna trecută, de ceea ce el numea, “Nebunia” direcţionată ȋmpotriva energiei curate. Krugman insistă că energia regenerabilă e, acum, ieftină, din abundenţă şi inevitabilă, respingȋnd criticile care scot ȋn evidenţă problema intermitenţei şi costurile sistemice, cu sarcasm. El susţine că, din 2010, au scăzut costurile cu energia solară şi eoliană iar bateriile progresează, pretinzȋnd că o revoluţie tehnologică e ȋn curs de desfăşurare.

Dar, făcȋnd asta, Krugman scoate ȋn evidenţă defectele narativului verde, fără să-şi dea seama. Dacă energia solară şi eoliană sunt, ȋntr-adevăr, atȋt de ieftine şi competitive, cum se pretinde, de ce e nevoie atȋt de disperată de subvenţii, intervenţii legislative şi reglementări, ca să le ţină pe linia de plutire. De ce, dezvoltatori ȋn eolienne, precum Denmark’s Ørsted, se clatină ȋn buza falimentului, cu acţiunile “cotate” la “nerecomandat investitorilor” şi fără şanse de ajutor guvernamental? De ce, ȋn jurisdicţiile cele mai devotate regenerabilelor – Germania, California, Marea Britanie - preţul electricităţii este printre cele mai ridicate din lume.

Krugman tună ȋmpotriva deciziei lui Trump, de a opri proiectul Vȋntul Revoluţiei, din Rhode Island, numind-o distrugere gratuită a unei investiţii valorȋnd miliarde de dolari. Totuşi, n-a manifestat aceeaşi indignare, atunci cȋnd, Preşedintele Biden a oprit proiectul, aproape gata, al conductei Keystone XL, ȋn valoare de 7 mld. de dolari, ȋn prima zi de mandat. Pentru Krugman, subvenţiile şi directivele care susţin regenerabilele sunt măsuri economice sănătoase, ȋn timp ce, autorizarea infrastructurii pentru combustibili fosili e o dovadă a “prejudecăţii iraţionale”. Ipocrizie mai mare nu se poate! Parabola lui Krugman, despre tranziţia energetică, nu e o analiză, e o slujbă religioasă pentru credincioşi.

Alarmiştii climatici din Statele Unite, sub ofensiva agendei guvernamentale pe energie, a Preşedintelui Trump, care caută să demanteleze politicile climatice radicale ale administraţiei anterioare, nu s-au dat bătuţi. Ȋntr-o postare pe LinkedIn, analistul Dough Sheridan, observă:

Verzii nu-l acceptă pe NU, drept răspuns. Chiar, din contră. Planul post-Trump este implementarea unor măsuri chiar mai radicale, pentru a repara clima şi să-ntoarcă societatea cu susu’-n jos, ȋn timpul acestui process. E tot ce-au vrut, dintotdeauna. … Stilul European de guvernămȋnt, posesia şi controlul asupra unor fȋşii mari din economia Americii. Ȋn mintea lor, piaţa liberă e problema şi trebuie eradicată.

Europa şi Ȋntoarcerea Realismului fosil

Uniunea Europeană se mȋndreşte de multă vreme că e lider global ȋn virtuţi climatice, sprijinind Acordul de la Paris şi obligȋndu-şi membri, prin lege, să respecte termene limită, ambiţioase, ȋn privinţa decarbonizării. Totuşi, controversele interne se tot strȋng. Odată cu invadarea Ucrainei de către ruşi, a ieşit la suprafaţă dependenţa Europei de gazul ieftin rusesc. Lipsa gazului, a crescut vertiginous facturile ȋn gospodării şi a scăzut nivelul de competitivitate al industriei, forţȋnd guvernele să se confrunte cu pericolul dependenţei de o energie regenerabilă care livrează cu intermitenţe şi de importurile de combustibili.

Ȋn acest context, Ungaria şi alte voci contrare, din Parlamentul European, au rupt rȋndurile, torpilȋnd propunerile Net Zero, ce păreau, odată, inevitabile. Ȋndemnul dramatic al lui Badenoch, “forează, forează” ȋn Marea Nordului, poate fi văzut ȋn această lumină. După ani de complicitate la dogma climatică, conservatorii ȋşi afirmă acum doctrina suveranismului energetic: a lăsa resurse neexploatate, ȋn timp ce Norvegia vecină culege beneficiile, e nebunie economică.

Ȋntre timp, coloana vertebrală industrială se fracturează sub constrȋngerile regulamentelor climatice. Producătorii de maşini germani, odată nerăbdători să se afirme cu viitoarele maşini electrice, acum se opun, pe faţă, dictatelor de la Bruxelles. Săptămȋna trecută, liderii de top din industria automobilelor au presat Bruxelles-ul să regȋndească regulile ȋn ce priveşte CO2, pentru maşini şi van-uri, avertizȋnd că ţintele rigide, pentru 2030 şi 2035, nu mai sunt realiste, ȋn condiţiile costurilor crescȋnde, a dependenţei de importuri şi a barierelor comerciale.

Criza existenţială a industriei germane de maşini este o reflexie a unei revelaţii extinse, ȋn ce priveşte agenda verde. Campioni ai regenerabilelor, precum Shell şi BP, după ani de experimente ȋn păguboasa incursiune solară şi eoliană, acum execută o ȋntoarcere cu 180°, la business-ul lor de bază, cu petrol şi gaze.

Ideea că Europa poate renunţa de tot la combustibilii fosili, ȋn două decenii sau p-acolo, ȋnlocuindu-i cu eoliene, panouri solare şi baterii, a fost demascată ca fiind o fantezie. Şi totuşi, birocraţia bruxelles-eză se agaţă de ea cu un zel care ar impresiona cele mai devotate culte religioase.

De ce persistă fantezia

Dacă dovezile sunt atȋt de fără echivoc, de ce persistă agenda Net Zero? Răspunsul rezidă ȋn caracteristica unică a mişcării climatice. Cum notează Blackmon, alarmismul climatic nu e doar un set de politici remediale. Este liantul ideologic, care uneşte “impreună”, o coaliţie puternică a activiştilor de Stȋnga, organizaţiilor media şi filantropilor miliardari. Pentru ei, politica climatică nu e despre energie, ştiinţă şi mediu.

E despre inginerie socială, redistribuirea bogăţiei şi guvernanţă globală.

Aşa se explică obtuzitatea mişcării climatice faţă de realitatea pragmatică. Nu contează de cȋte ori dau greş premizele lor – fie că e vorba de falimentul firmelor de panouri solare, penele de curent din California sau facturile pȋnă la cer ale britanicilor – soluţiile sunt aceleaşi ȋntotdeauna: mai multe subvenţii, reglementări impuse cu forţa, planificare de la centru. Eşecurile nu vor fi niciodată atribuite politicilor, ȋn sine, ci zelului insufficient ȋn implementare.

Revoluţia AI le oferă ȋncă un cui ȋn coşciugul Net Zero. Cererea crescȋndă de energie electrică din partea centrelor de date şi a infrastructurii legate de AI, reduce fantezia emisiilor de carbon-zero, la imposibil. Dar, nici măcar asta, nu va zdruncina credinţa Bisericii Climatice.

Ca toate cultele milenare, şi ăsta prosperă pe baza amȋnării perpetue a mȋntuirii, veşnica promisiune că paradisul e chiar după colt, numai de-am face mai multe sacrificii.

Dincolo de iluziile Net Zero

Proiectul Net Zero e ȋn curs de dezmembrare. Controversele economice, limitările tehnologice şi faptul că, din punct de vedere politic, e impopulară – toate astea sunt greu de ignorat. De la cotrarevoluţia lui Trump, din Washington, la Badenoch şi petrolul din Marea Nordului, de la sfidarea Bruxelles-ului de către Ungaria, la petiţiile producătorilor de maşini europeni, valul se ȋntoarce. Chiar şi profeţii vechii ordini – cum ar fi Blair – admit, acum, tacit, ceea ce era considerat, odată, erezie: tranziţia energetică, aşa cum a fost gȋndită, e sortită pieirii.

Totuşi, să nu subestimăm rezistenţa complexului industrial climatic. Ca toate ideologiile, nu se susţine prin dovezi, ci prin credinţă şi, binenţeles, bani. Miliardele din subvenţii, reţelele vaste ale ONG-eurilor sponsorizate de miliardarii de Stinga şi canalele media, carierele şi reputaţiile cu miză ȋn “salvarea planetei” – toate ne asigură că activiştii “climatistas” vor lupta pȋnă la unul ca să conserve iluziile.

Responsabilitatea noastră e să expunem găunoşenia acestor iluzii, să insistăm pentru politici energetice ancorate ȋn realitate, mai degrabă, decȋt ȋn ideologii şi să reafirmăm rolul indispensabil al combustibililor fosili ȋn alimentarea cu energie a umanităţii spre prosperitate. Net Zero nu este doar un pacient neresuscitabill, a fost ȋntotdeauna o fantezie. Cu cȋt mai repede recunoaştem asta, cu atȋt mai repede ne putem ȋntoarce la treburi serioase, cum ar fi asigurarea unei surse de energie sustenabile şi la preţuri rezonabile, pentru toată lumea.”

This article was first published in The Daily Sceptic https://dailysceptic.org/2025/09/06/the-tide-is-turning-decisively-against-net-zero/

David Blackmon

@davidblackmon

40 year veteran of the oil and gas industry. Long-time writer on energy issues. Widely recognized subject matter expert on energy…

https://blackmon.substack.com/about

“Malthusianism is a theory that population growth is potentially exponential, according to the Malthusian growth model, while the growth of the food supply or other resources is linear, which eventually reduces living standards to the point of triggering a population decline. This event, called a Malthusian catastrophe (also known as a Malthusian trap, population trap…”  https://en.wikipedia.org/wiki/Malthusianism

Rezumat generat de AI

An "endangerment finding" is the Environmental Protection Agency's (EPA) legal determination that greenhouse gas emissions endanger public health and welfare, which gives the EPA the authority to regulate these emissions under the Clean Air Act. In 2009, the EPA issued such a finding, establishing that pollutants like carbon dioxide and methane pose risks to public health. This finding is a cornerstone of U.S. climate policy and has been upheld by the Supreme Court. However, the EPA is currently pursuing a proposal to repeal this finding.