CULTURA MINCIUNII - “Nevoia reducerii de deficit”

 

CULTURA MINCIUNII - “Nevoia reducerii de deficit” – o poveste politico-mediatică, repetitivă, bazată pe fapte reale

Permanenta Stare de urgenţă, ca mod de operare. Ştiri cu dramatizare

Business and society

Why the News Is Not the Truth, by Peter Vanderwicken - From the Magazine (May–June 1995)

Partea I-a

“Presa din Statele Unite, la fel ca Guvernul Statelor Unite, este o instituţie coruptă şi cu probleme. Coruptă, nu atȋt ȋn sensul că acceptă mită, ci la modul general. Nu face ce pretinde că face, ce ar trebui să facă şi ce aşteaptă societatea să facă.

Presa informativă şi guvernul se ȋntrepătrund ȋntr-un cerc vicios al manipulării reciproce, creării de mituri şi interese personale. Jurnaliştii au nevoie de crize ca să dramatizeze ştirile iar oficialii guvernamentali trebuie să pară că rezolvă crizele. De cele mai multe ori, crizele nu sunt reale, ci doar invenţii commune celor două instituţii. Care au devenit atȋt de prinse ȋn sinergia reţelei de minciuni ȋncȋt, presa de ştiri nu mai poate să spună publicului adevărul iar guvernul nu mai e ȋn stare să guverneze, efectiv. Aceasta e teza lansată de Paul H. Weaver, fost professor de ştiinţe politice (Harvard University), journalist (Fortune magazine) şi director de comunicare corporatist (Ford Motor Company), ȋn analiza sa, numită Ştirile şi Cultura minciunii: Cum funcţionează Jurnalismul, cu adevărat.

Jurnaliştii şi politicienii au devenit o increngătură simbiotică ȋn reţeaua de minciuni care induce publicul ȋn eroare

Să luăm, de exemplu, efortul prelungit din anii 1980, pentru eliminarea deficitului, care s-a concentrat pe amendamentul Gramm-Rudman-Hollings. Timp de cȋţiva ani, ştirile din ziare, reviste şi televiziuni au transmis sute de relatări despre dezbaterea Gramm-Rudman, opiniile a tot felul de experţi asupra nevoii urgente de a reduce deficitul şi eventuala intrare ȋn vigoare a legislaţiei ȋn domeniu. Politicienii pretindeau – şi erau prezentaţi – că munceau din greu să ţină deficitul sub control. Oricine citea un ziar sau urmărea un post de ştiri, primea mesajul că, atȋt Congresul, cȋt şi Administraţia Reagan se luptau eroic, ȋn chinuri, ca să micşoreze cheltuielile guvernamentale şi să reducă deficitul.

Totuşi, ȋn spatele perdelei de fum, comisiile parlamentare şi oficialii federali creşteau cheltuielile şi adăugau noi programe ȋn planul financiar annual şi alocau fonduri pentru agenţii şi programe guvernamentale. Cȋnd jurnaliştii relatau despre un nou program, ȋl catalogau, de regulă, ca “veste bună” – guvernanţii se ocupă de rezolvarea ȋncă unei probleme – mai degrabă, decȋt alocare de buget şi adăugare la deficit. Jurnaliştii colaborau cu politicienii la crearea imaginii unui govern care se luptă să pună capăt crizei deficitului, ignorȋnd setul de măsuri care creşteau deficitul. Drept urmare, scrie Weaver, “nu existau ştiri despre cum guvernul măreşte deficitul, chiar dacă asta se ȋntȋmpla.”

Media de ştiri şi guvernul au creat o şaradă care servea propriilor interese dar inducea publicul ȋn eroare. Oficialii satisfăceau nevoia presei de a dramatiza, fabricȋnd crize şi ȋnscenȋnd rezolvarea lor, crescȋndu-şi, astfel, prestigiul şi puterea. Jurnaliştii relatau, obedient, aceste fabulaţii. Ambele părţi ştiau că articolele sunt manipulări auto-elogioase şi omiteau să aducă la cunoştinţa publicului acele probleme plictisitoare care ţin de politicile şi activităţile guvernamentale.

Ce-a ieşit de aici, susţine Weaver, este o cultură a minciunii. “CULTURA MINCIUNII”, scrie el, “reprezintă discursul şi comportamentul oficialilor care urmăresc să ȋnroleze puterea jurnalismului ȋn sprijinul propriilor scopuri, şi a jurnaliştilor, care caută să coopteze publicul şi societatea civilă la eforturile lor de a găsi şi a relata poveşti despre crize şi soluţii de urgenţă. Este modul ȋn care, noi americanii, ne rezolvăm afacerile publice (şi multe din cele personale) ȋn zilele noastre.” Rezultatul, spune el, este o distorsiune a rolului constituţional al guvernului, transformat ȋn instituţie care trebuie să rezolve – sau să pară a rezolva - ȋncontinuu, crize; funcţionează “ȋntr-o nouă şi permanentă stare de urgenţă, ca mod de operare.”   

Arhitectul transformării n-a fost un lider politic sau o convenţie constituţională, ci Joseph Pulitzer care, ȋn 1883, a cumpărat letargicul New York World şi, ȋn 20 de ani, l-a făcut cel mai mare ziar din ţară. Pulitzer a reuşit asta, introducȋnd dramatismul ȋn ştiri – transformȋnd articolele informative ȋn poveşti cu intrigă, actori aflaţi ȋn conflict şi detalii flamboaiante. La sfȋrşitul sec. al XIX-lea, multe articole de presă care relatau despre acţiunile guvernului se ȋncadrau ȋn formate standard, asemănătoare cu minutele ȋntȋlnirilor consiliilor de administraţie şi cam la fel de “interesante”. Pulitzer le-a transformat ȋn poveşti cu accente foarte dramatice care au implicat şi stȋrnit interesul public. Cele mai multe ziare ale epocii arătau ca prima pagină din Wall Street Journal, atunci şi acum. Pulitzer a dramatizat ştirile, adăugȋnd titluri “incendiare”, fotografii de mari dimensiuni şi grafică pompoasă. Jurnalismul lui scotea evenimentele din contextul sec, formalizat şi le dădea o tentă emoţională, ȋn detrimentul raţionalităţii, urgentă, ȋn loc de prudentă şi, mai degrabă, senzaţională, decȋt informativă. Presa a devenit o scenă de teatru iar activităţile guvernului, o serie de dramatizări.

Jurnalismul lui Pulitzer a devenit un model pentru teatrele multifuncţionale din ultimele decenii. Ascensiunea televiziunii a crescut cererea de “drame”, ȋn programele de ştiri, iar creşterea explozivă a grupurilor de lobby şi intereselor de grup a mărit exponenţial numărul actorilor şi al şirului de conflicte.

Lumea afacerilor a trebuit să ȋnveţe şi ea să joace-n piesă. Ȋntr-adevăr, ȋn ultimele decade, cam de cȋnd a apărut Business Roundtable, la sfȋrşitul anilor “70, multe companii au devenit adepte ale promovării unei versiuni a realităţii, pe care, publicul şi oficialii guvernamentali s-o creadă. Ȋn fapt, chiar Weaver a fost angajat de Ford ca, propagandist de corporaţie. Ȋn zilele noastre, companiile folosesc, ȋn mod uzual, persuasiunea şi imaginea publică, fie să atragă aliaţi politici prin acte filantropice (Philip Morris Companies), fie să-şi promoveze interesele economice (Mobil Oil Corporation), fie să contracareze criticile aduse produsului sau procesului de fabricaţie (McDonald’s Corporation).

Drept rezultat, lumea afacerilor a devenit un jucător important ȋn manipularea percepţiei şi ȋn coruperea modului de a face politici publice. Weaver ȋşi aminteşte că, pe vremea cȋnd era la Ford, ȋnainte de interviurile luate de jurnalişti, directorilor li se dădeau foi scrise cu ce voia compania să scoată ȋn evidenţă, ca să fie totul sigur: “Efectiv, jucau teatru.” Ce scria ȋn “scenariu”, nu era aproape niciodată ce gȋndeau, cu adevărat, oamenii din companie, ci doar ce voia Ford să creadă media, guvernul şi publicul.” (Va urma)

“The news media and the government are entwined in a vicious circle of mutual manipulation, mythmaking, and self-interest. Journalists need crises to dramatize news, and government officials need to appear to be responding to crises.”  https://hbr.org/1995/05/why-the-news-is-not-the-truth

News and the Culture of Lying: How Journalism Really Works, Paul H. Weaver (The Free Press, 1994).

Who Stole the News?: Why We Can’t Keep Up with What Happens in the World, Mort Rosenblum (John Wiley & Sons, 1993).

Tainted Truth: The Manipulation of Fact in America, Cynthia Crossen (Simon & Schuster, 1994).

The Wall Street Journal este un ziar financiar tipărit de trustul de presă Dow Jones & Company în New York City.

Ziarul a apărut prima dată în anul 1883, sub numele de Customers' Afternoon Letter… https://ro.wikipedia.org/wiki/The_Wall_Street_Journal

The Business Roundtable (BRT) is a nonprofit lobbyist association based in Washington, D.C. whose members are chief executive officers of major U.S. companies. https://en.wikipedia.org/wiki/Business_Roundtable