Dedicație de Halloween, ptr. Dr. Kin
https://freefrompress.blogspot.com/2021/11/black-out-by-all-means.html#more
Așa e, trăim vremuri de război, cu inamici nevăzuți dar mai
ales văzuți și știuți. Deci, după vizionarea în buclă a materialelor
pornografice produse de proxeneții de cadavre și descriptura ultra-realistă a
doctoriței Kin, înainte de Haloween, m-am compliant să-mi aduc aportul. Să nu
mai zică lumea că așa și pe dincolo, conspiraționiști, îndărătnici,
necredincioși în știință…
Edgar Alllan Poe, The Facts in the Case of M. Valdemar
(fragment)
“Desigur, n-am pretenția că extraordinarul caz al domnului M.
Valdemar, care a stîrnit această discuție, ar fi un fapt cu totul ieșit din
comun. Ar putea fi considerat un miracol, avînd în vederea circumstanțele, dar
nu e. La dorința tuturor părților implicate, întîmplarea n-a fost făcută
publică, cel puțin deocamdată, sau pînă cînd vom avea alte oportunități de
investigație – în efortul nostru de a lămuri subiectul - pentru ca, nu cumva, o
relatare deformată sau exagerată să-și facă loc în societate și să devină sursa
multor greșeli de interpretare și, natural, multă neîncredere.
A venit timpul să prezint faptele, atît cît am reușit și eu să le înțeleg. Pe scurt, acestea sunt după cum urmează.
În ultimii trei ani, atenția mi-a fost atrasă, în mod repetat
către subiectul hipnotismului și, cu vreo nouă luni în urmă, brusc, mi-am dat
seama că din seria experimentelor făcute pînă atunci, omisesem, cu totul, unul
foarte important: nu fusese hipnotizată nici o persoană aflată în pragul morții.
În primul rînd, nu știam dacă, în atare condiții, pacientul
mai era sugestibil la pasa magnetică; apoi, dacă apropierea morții împiedica,
sau, din contră, potența hipnotizarea; în al treilea rînd, pînă unde sau pentru
cît timp, putea fi uzurpat procesul de instalare a morții.
Mai erau și alte lucruri de clarificat, dar acestea mă
incitau cel mai mult, mai ales ultimul, prin caracterul de-o importanță uriașă
a consecințelor.
Căutînd în jur un subiect, prin intermediul căruia, să-mi
testez minuțiozitățile, am ajuns la prietenul meu, M. Ernest Valdemar,
cunoscutul compilator de la Biblioteca Forensica și autorul (sub pseudonimul
Issachar Marx), a versiunii poloneze a romanelor Wallenstein și Gargantua.
M. Valdemar, care a locuit, în principal, în Harlem, New York, din anul 1839,
este (sau era) cunoscut, mai ales pentru fragilitatea extremă – membrele-i
inferioare semănînd mult cu cele ale lui John Randolph și, de asemenea, pentru
albeața favoriților, în contrast violent cu părul negru, care era confundat, de
aceea, cu o perucă. Temperamentul lui vizibil nervos îl recomanda a fi un bun
subiect pentru un experiment de hipnoză. De vreo două-trei ori l-am băgat în
transă cu ușurință dar, în rest, deși aveam
speranțe legate de constituția lui ciudată, rezultatele au fost dezamăgitoare.
Voința lui n-a fost nici un moment pozitivistă sau, pe de-antregul, sub controlul
meu iar, în ce privește clarvederea, n-am reușit să realizez nimic pe care să
mă bizui. Întotdeauna am pus eșecul meu, în aceste privințe, pe dezordinea din
starea lui de sănătate.
Cu cîteva luni înainte să-l cunosc, doctorii lui îl confirmaseră
cu tuberculoză. Ce-i drept, îi stătea în obicei să vorbească cu calm despre
sfîrșitul care-i era aproape, ca despre o problemă care nu putea fi evitată, dar
nici regretată.
……………………………………………………………………………………………………………………………….
Au trecut mai mult de șapte luni de cînd am primit de la Dl. Valdemar
însuși, biletul de mai jos:
“Dragul meu P…: acum ai putea, foarte bine, să vii. D… și F… s-au
pus de acord că nu mai trec de miezul-nopții zilei de mîine și cred că au
nimerit-o destul de exact. Valdemar”
Ce urmează e cu dedicație pentru nașa mare, Dr.
Kin, ca să-și compare notițele horror pe care le citește la televizor spre
îmbolnăvirea și moartea celor deja tarați, cu descrierea lui E. A. Poe, un
scriitor de colea, care a trăit multe pe pielea lui.
Am primit această notă la jumătate de oră după ce a fost
scrisă și, cincisprezece minute mai tîrziu, eram în camera muribundului. Nu-l
mai văzusem de zece zile și am fost oripilat de alterarea îngrozitoare ce se
produsese asupra lui într-un interval de timp așa de scurt. Fața-i era de o
nuanță plumburie, lipsa de strălucire din ochi era izbitoare iar emacierea atît
de extremă, încît pielea-i crăpase pe pomeți. Expectora excesiv. Pulsul era
abia perceptibil. În mod remarcabil, totuși, încă-și păstrase puterea mentală
și chiar pe cea fizică, pînă la un punct. Vorbea clar, își putea lua ceva medicație
paliativă fără ajutor și, cînd am intrat în cameră, era ocupat cu scrierea
memoriilor într-o agendă de buzunar. Stătea în pat sprijinit cu perne. Doctorii
D… și F erau prezenți. După ce i-am apăsat mîna, i-am luat pe cei doi gentlemen
deoparte și am obținut de la ei un minut de informații despre starea
pacientului. Plămînul stîng era, de optsprezece luni, într-o stare semi-osificată
sau cartilaginoasă, astfel că devenise complet inutil, lipsit de vitalitate.
Cel drept, în partea superioară, era, de asemenea, parțial, dacă nu pe
de-a-ntregul, osificat, iar regiunea inferioară era doar o masă mobilă de
tuberculoză purulentă. Erau și cîteva perforații extinse care, la un moment
dat, se lipiseră de coaste. Aceste simptome din plămînul drept apăruseră relativ
recent. Osificarea s-a întins cu o rapiditate foarte neobișnuită, ținînd cont
că nu era nici urmă de-așa ceva cu o lună în urmă iar aglutinarea fusese
observată doar în ultimele trei zile. Pe lîngă tuberculoză, pacientul era
suspect de anevrism de aortă dar, în acest moment, din cauza osificării, un
diagnostic exact în privința asta era imposibil. Prognosticul ambilor doctori
era că M. Valdemar va muri mîine noapte, în jur de miezul-nopții (duminică).
Asta se întîmpla sîmbăta, la șapte seara.
După ce au plecat de la patul invalidului, luîndu-și un ultim
rămas-bun, doctorii D… și F… și cu mine am avut o conversație. Mi-au spus că
n-aveau intenția de a se întoarce dar, la cererea mea, au fost de acord să
viziteze pacientul, noaptea următoarea, la zece.
După ce-au plecat, am vorbit liber cu M. Valdemar pe
subiectul apropiatului sfîrșit și, în particular, despre experimentul propus. În
continuare s-a declarat foarte doritor și chiar nerăbdător să se întîmple, și
m-a îndemnat să încep deîndată.
……………………………………………………………………………………………………………………………….
După ce am realizat asta, chiar la miezul nopții, le-am cerut
gentlemanilor prezenți să-l examineze. După cîteva experimente, au admis că pacientul
era într-o stare de transă indusă, perfectă.
……………………………………………………………………………………………………………………………….
M-am apropiat de M. Valdemar și, cu un effort moderat, i-am
influențat brațul drept să-l urmeze pe al meu, în timp ce făceam pase, în sus
și-n jos, peste corpul lui. În asemenea experimente cu pacientul nu-mi ieșise
niciodată la perfecție și, cu siguranță, nici nu gîndeam că voi reuși de data
asta; dar, spre uimirea mea, brațul lui, deși slăbit, a urmat, fără să se opună,
orice direcție i-am indicat cu brațul meu. M-am gîndit să mă aventurez într-o
conversație de cîteva cuvinte.
-M. Valdemar, am zis, dormi?
Nu mi-a răspuns, dar am perceput un tremor al buzelor, iar
asta m-a făcut să repet întrebarea încă o dată și înc-o dată. A treia oară, tot
corpul i-a fost scuturat de un tremor ușor; pleopele i s-au deschis cît să
descrie o linie albă a globului ocular, buzele s-au mișcat lent, apoi a șoptit,
foarte slab, cîteva cuvinte:
-Da – dorm acum. Nu mă trezi! Lasă-mă să mor așa!
I-am pipăit membrele și am constatat că sunt la fel de
rigide. Brațul drept, ca și mai înainte s-a supus direcției imprimate de brațul
meu. L-am întrebat pe somnambul din nou:
-Mai simți durere în piept, M. Valdemar?
Răspunsul a venit imediat, de data asta, dar mai slab decît
înainte:
-Nici o durere. Mor!
N-am considerat potrivit să-l deranjez mai mult în acel moment
și nimic n-a mai fost spus sau făcut pînă la sosirea doctorului F…, care a
venit puțin înainte de răsăritul soarelui, exprimîndu-și uimirea fără margini
că pacientul este încă în viață. După ce i-a pus oglinda pe buze, mi-a cerut
să-i vorbesc din nou. Asta am și făcut:
-M. Valdemar, ești încă adormit?
Ca și mai înainte, au trecut cîteva minute pînă să vină o replică;
în acest timp, muribundul părea să-și adune toate puterile să vorbească. După
ce am pus întrebarea pentru a patra oară, a răspuns foarte slab, abia
perceptibil:
-Da; tot adormit – mor!
De data asta, opinia sau, mai degrabă, dorința doctorilor a
fost că M. Valdemar trebuie lăsat în pace, în această stare apparent liniștită,
pînă cînd moartea survine; ceea ce era, după părerea tuturor, o chestiune de
cîteva minute. Am concluzionat, totuși, că voi mai vorbi cu el o dată, doar să-i
pun aceeași întrebare.
În timp ce vorbeam, s-a produs o schimbare remarcabilă în
înfățișarea somnambulului.
Ochii i s-au deschis încet, pupilele i-au dispărut în sus. Pielea
muribundului – de obicei avînd tentă cadaverică – semăna, nu atît cu un
pergament, cît cu o coală albă; petele circulare, febrile, din obraji, atît de
bine definite pînă atunci, au dispărut pe dată. Am folosit această expresie,
pentru că dispariția lor bruscă, mi-a sugerat, nimic altceva, decît stingerea
unei lumînări cu un puf de suflet.”
Povestirea continuă, cu detalii mai horror
decît ar fi de bănuit dar, cine dorește mai mult, se poate uita la televizor,
la recomandările eroilor din linia întîi cu covid.
Precizare – Cartea, din care am tradus asta, n-a fost
editată în România.
Moartea
vine de la București! https://freefrompress.blogspot.com/2021/11/moartea-vine-de-la-bucuresti.html#more
Am
aflat, de la televizor, de ce Ȋmpreună 12% trebuie să ne pună la punct pe toți
ceilalți: pentru că ei sunt ca… https://freefrompress.blogspot.com/2021/10/am-aflat-de-ce-cu-ce-si-cit.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu