D-l Morbos: 2016. INSURECŢIA V.2

https://antipresa.blogspot.com/2016/02/dl-morbos-legea-preventiei-in-sanatate.html

https://antipresa.blogspot.com/2016/02/dl-morbos-legea-preventiei-in-sanatate_17.html

https://antipresa.blogspot.com/2016/03/dl-morbos-haosul-si-simplificareaiii.html

https://antipresa.blogspot.com/2016/03/dl-morbos-8-martie-ziua-femeii-iv.html

https://antipresa.blogspot.com/2016/04/d-l-morbos-2016-insurectia-v.html

https://antipresa.blogspot.com/2016/05/d-l-morbos-2016-insurectia-v2.html

"Am preluat, deci, misiunea într-un moment de impas major, nemaiîntâlnit în experiența noastră de mai bine de patruzeci de ani, moment când lumea se sfârșea din proprie voință iar începuturile săltau de peste tot, lăsau o dâră și apoi dispăreau ca-ntr-o plantație de vulcani noroioși care nu fac nici bine, nici rău, dar produc o schimbare imprevizibilă într-o picătură de vreme, un veac, de-o pildă. În același timp, clocotea o insurecție generalizată în societate iar, în laboratoare, mentalitatea începuse să se dilueze, așa încât, teama era că un gând într-un clocot de țărână fluidă acum, putea distruge Viitorul neted și neabătut.

Insurecția era de mai multe feluri și se manifesta atât în Nomania cât și în T.U. În Turopa se manifesta sub formă de saturație, vizavi de o lume fără granițe, iar în Nomania era, ca de obicei, mult mai complexă si haotică: insurecția politicienilor din Casa Cotorului împotriva anti-corupției care lua dreptul Patrioților la îmbogățire specială, insurecția poporului împotriva celor de mai ‘nainte, îndreptând spre ei insecticidul politic – Independentul, demolarea, de către jucători din umbră, a campaniilor Acceptă provocarea, Acceptă acceptarea implementată cu mult succes de înaintașii mei timp de un sfert de secol, insurecția raportorilor plătiți de noi, ca urmare a atacurilor teroriste din Turopa, care le strica vacanțele, dar și din cauza neacordării cu celeritate a vizelor în USAliens pentru tagma lor iar, peste toate, refuzul globalizării prin renunțarea la emigrare și, în general, printr-o încăpățânare specifică taurului sătul și la propriu și la figurat.

Dementalizarea - practicată cu râvna alergătorului de cursă lungă dar folosind mijloace pașnice care nici un copil n-ar speria, cum ar fi critica dar și lauda pe merit, îmblânzirea prin metode non-violente, de exemplu programe de sensibilizare și îndemnuri precum “șezi blând, popor!”, renașterea speranței prin distrugerea prezentului continuu pentru un Viitor mai bun etc. -  se produsese dar nu se coagulase nimic, ci se făcuse mici fărâme de nu mai putea fi ciugulită nici cu un pluton de găini crescute-n baterii.”

-Oh, Lord! Dl. Morbos era uimit ce de cuvinte erau odată și, peste toate, nici un termen medical, nici măcar cele două obligatorii, nici un diagnostic și încă nici un sondaj de opinie.

“Câteva seturi de epidemii au scos la iveală imunitatea deficitară în ceea ce privește sănătatea fizică, psihică și legală a acestui popor (deficitul bugetar încă nu se vedea), însă ADN-ul mental refuza să se predea și asta nu din vreun gest de onoare – la onoare îi secătuiserăm sau, în orice caz, dacă mai aveau, o țineau în ei - și nici de curaj, fiindcă la ei curajul se gândea de multe ori și nu se ridica decât dacă-l călcai pe ceafă iar atunci te trimitea în fața plutonului de execuție.

Se întâmpla însă că, neacceptându-se moartea pe termen lung, de la o vreme sinuciderile erau tot mai dese iar comportamentul irațional cu accente de violență nemaîntâlnită între indivizii aceleiași comunități părea că-și găsise timpul și locul. Sinuciderile, deși foarte profitabile pentru presă - cum știu televiziunile din Nomania să facă reportaje cernite, cu incantații de pe facebook, necroloage de la vecini de bloc și spoturi funerare, n-are egal în lume! – pe noi ne lasă reci. Nu se pot sinucide atât de mulți cât să facă diferența iar nomaniacii, așa cum îi știm, vor prefera să moară intoxicați cu alcool autohton, nefiscalizat sau vor lăsa timpul să treacă pe lângă ei și să-i lase neatinși de lumea noastră. De altfel, ultimul care a vrut să se sinucidă în timpul știrilor de la ora șapte seara, s-a răzgândit de nervi când a auzit-o pe speakerița educatoare repetând, pentru a mia oară, îndemnul “să fim mai buni” și, după ce a umplut televizorul de înjurături înfiorătoare și i-a făcut vânt după scaun, s-a dus întins la gârlă de unde a început să care bolovani. Mai întâi, ca să-si pietruiască strada, apoi ca să-și întărească malurile de sub casă, după care și-a adus aminte c-ar fi bun un dig să-l protejeze de inundațiile care-i îneacă, la dezgheț, găinile, și i-a cărat în amonte, după care iar s-a întors în stradă unde a-nceput să-i spargă mărunți – mărunți și să-i bată în țărână până când o putea să-i lase-n urma lui.

Pe lângă asta, un sondaj recent a constatat că, după toate cercetările sociologice însoțite de critici ideologice cu scopul de a-l face pe acest popor să accepte zoofili, pedofili și alți sexofili pe scara blocului și în școli, nomaniacii ajunseseră să nu se mai suporte nici între ei. Adică nu mai suportau vecinătatea în general, nici măcar locuitorii din sate și commune care se temeau de epidemia nouă mai tare ca de încălzirea globală.

Așa stând lucrurile, bordul nostru a intrat în brain – storming pe durată nedeterminată, mai puțin Lordul M care a făcut o cădere nervoasă și a plecat în Siria ca să implementeze ceva cu mai mult succes, gândea el. Mărturisesc, părerea mea era că s-o lăsăm baltă dar, pentru că investiția fusese prea mare iar experiența acumulată aici ne-ar fi fost de folos în alte zone ale lumii încă necivilizate de noi, unii membri ai consiliului și-au exprimat dorința de a merge înainte folosind aceleași corecții, cu aceeași perseverență dar cu mai multă atenție la implementare.

Cu toții eram de accord că trebuie să schimbăm numaidecât metodele de aplicare, fiindcă Surprize! Surprize! nu puteam să le mai facem deoarece, cu cât încercam noi să-i luăm prin surprindere, cu atât ne surprindeau ei mai tare.

Constituția încă nu putea fi modificată în sensul dorit de noi pentru că, o veche cutumă prevedea aprobarea legii fundamentale prin referendum și, din cauza unor tehnicalități minore care țineau de mentalitate, noua constituție mondială n-ar fi fost votată.

Gustul nomaniacilor, retrograd și eclectic, fusese canalizat insistent de la cenușiu la bling-bling dar, de la o vreme, se retrăsese, din nou, în sine și bătea înapoi spre sumbru cu accente de stele verzi. Din toată străduința mentalistă mai rămăseseră câteva pete roz, ca niște ambalaje vechi zburate din ghena de gunoi iar sclipiciul îmbătrânise brusc și se estompase. Educația evoluase pozitiv de la Nici o poveste, Nu pot să sufăr matematica până la Cel mai lung cârnat, Bravo România, reducând la esențial latura artistică a locuitorilor acestui pământ, manevră obligatorie spre calea de urmat dar nici aici nu poate fi vorba de progress fiindcă generația sărită își educase copiii independent și-n contra curentului. Drept urmare, T.U. începuse a lua cu forța odraslele românilor din afara granițelor pentru a fi dați familiilor diversexuate, spre a li se oferi o educație corespunzătoare.

În momentul ăsta o luăm de la capăt, schimbând etapele între ele și punând pe primul loc dementalizarea și abia mai apoi dezvoltarea personală, iubirea aproapelui, diagnosticarea etc., până la dreptul la fericire, funcție de evoluția lucrurilor.

Cel mai bine a mers înlocuirea alimentației, doar o cincime din nutrienții naturali se mai găsesc pe mesele nomaniacilor dar chiar și aici se înregistrează niște răzvrătiri gen Puiul fericit, Puiul oșenesc, mezeluri din carne și mai multe sortimente de pâine ca în vechime, ceea ce ne-a costat o campanie tv. despre cum pâinea care nu e perfect albă ar conține metale grele care fac, nu-i așa, cancerul cel de toate zilelele.”

D-l Morbos era mai obosit decât o mie de ani de cercetare a misterului piramidelor egiptene așa că îndoi fișierul într-un colț și, după ce-și linse buzele de sarea cu gust de găină, aruncă o privire sub paharul pliant.

Trecuseră zece ani de uniformizare pe verticală iar în timpul ăsta subiecții se împuținaseră, dar nu sufficient. La bază, puținii angajați în sectorul privat munceau fără oprire pe bani puțini în timp ce din difuzoare li se spunea că sunt ineficienți și leneși, cei care mai bântuiau prin ruinele fabricilor comuniste se rugau de timp să-i scape de anii rămași până la pensie, de frica șomajului și spuneau asta oricui, de parcă cineva ar fi putut cumpăra ani de la ei așa cum se cumpărau odată acțiuni MEBO, alții se pregăteau să plece din nou în străinătate deși se juraseră că nu mai pleacă din cauza condițiilor de muncă atât de grele încât ziua munceau și noaptea plângeau; prostituția forțată era la fel de răspândită ca mașinile second-hand, cei care așteptaseră zeci de ani căderea comunismului mureau nevenindu-le să creadă că nu lasă în urma lor o lume mai bună iar restul citeau sondaje despre cât sunt nomaniacii de favorabili aderării la euro-atlantism.

Deasupra lor stăteau angajații de la stat, majoritatea neamuri, bine ancorați în sindicate și pregătiți să mai urce o treaptă cu carnetul de partid, după care veneau etajele superioare formate din politicienii și clienții lor interni și externi, clanuri amestecate de îndrituiți și moștenitori ai sistemului. Raportorii circulau peste tot cu microfoanele, ziarele nu se mai vindeau ci se ofereau cu reclama aferentă. La televizor începuse campania nesfârșită a sfârșitului lumii.

În fine, se mai luminase un pic, gândi d-l Morbos. Acum trebuie împărțiți pe trunchiuri ideologice, neapărat în numere pare, fiindcă-i musai să se-mpartă exact la doi iar variabilele trebuie izolate și, unde se poate, reeducate prin conflicte culturale. Unde nu…

Nici n-apucă d-l Morbos să dea delete disparaților, că știrile de după-amiază dădură buzna în locuința lui cu un breaking news în care D-na Morbosa era atacată violent, fizic și verbal, de către localnicii neintegrați pentru că încercase, împreună cu o echipă de filmare, să le ofere unor copii, la fața locului, ocazia de a apărea în show-uri tv gen Microvedeta. Sălbaticii aruncaseră cu apă pe ea dar, când au văzut că apa se scurge ca de pe o pată de grăsime, au atacat-o cu leșie, borhot de zarzăre verzi și varză murată astă toamnă, moment în care un raportor a strigat “N-aveți voie să atingeți camera!”.

D-na Morbosa, în schimb, a rămas impenetrabilă cât timp a dat interviu în legătură cu cele întâmplate, profitând de ocazie să ceară aplicarea legii globale și asupra copilului neintegrat. Însă, deocamdată, ceva era putred în lume din care cauză sălbaticii erau lăsați să fie.

D-l Morbos, dacă era afectat, n-a lăsat să se vadă sau, în orice caz, camera nu putea să pătrundă în sufletul lui, chit că-l zooma până-n fundul de ochi. Continuă să vizioneze restul știrilor cu ochii în gol precum privește un pustnic ce lungă e ziua din același punct de vedere.

Se ridică după fotoliul tv pe când se intuneca fototapetul și apăsă butonul de cină. O masă îmbelșugată aromind a glutamate și imortele se întinse în fața lui ca la un semn.

Pe platouri se învecineau fără să se-nghesuie, cu mare artă, șervețele comestibile îmbibate cu margarină, pastă de parizer, la tub, pe crutoane de fier pâinesc și cellule clonate de ficat de gâscă pe lamele de mucegai albastru.

D-na Morbosa intră pe ușă fără să producă vreo surpriză, asta pentru că trecuse pe la sala de dezinsecție și făcuse un tratament cu flori de șoc anafilactic, pentru imunitate, după care fusese resuscitată și era ca nouă.

Cei doi se priviră în ochi, preț de o mie de cuvinte, fără pauză, apoi, în timp ce crănțăni șervețelul, pentru effect, d-l Morbos rupse tăcerea:

-O zi grea.

-Mâine am programat o zi culturală pentru copii. Mergem la concursul Grand Supreme.

-Excelent. Eu o să citesc jurnalul unui raportor tv.