Toasturi cazone, GH. Brăescu, Nuvele
1924
Urlătorul
“- Ai
venit?... Hai la masă.
- Ce masă,
n-ai aflat nimic?
- Ce?
- Nu v-a
spus nimeni?
- Ce să
aflăm, cine să ne spună?... Vorbește omule, ce stai ca mutu?
- Strînge,
încuie tot, ia-ți bijuteriile, îmbracă copiii…
- Vai de
mine!... unde mergem?... Nu s-a potolit?
- Ce să se
potolească, se duce dracului Bucureștii… Au băgat ecrasită în subterane,
închipuiește-ți cîteva mii de tone. Închide geamurile.
- Nu, că se
sparg.
- Treaba ta.
Ia ce-i lua la repezeală și s-o ștergem! Străchini mai găsim, dar dacă nu ți-o
cădea soba pe nas… ia și lingurițele de argint…
- Conașule,
a trimis de la madam Ionescu să întrebe, dumneavoastră ce faceți, stați pe loc
sau vă duceți?
- Spune-i că
mergem.
- Unde,
domnule Popescu?
- Ați venit?
Sărut mîna… Ce faci, cavalere? Uite și fetița…
- Cu cățel,
cu purcel, n-am mai avut răbdare… “Bonjour”, unde ne duci, că la dumneata e
toată nădejdea, Costică nu e acasă. “Bonjour” madam Popescu.
- “Bonjour”
madam Ionescu.
- Mergem la
Moși.
- Ce-ți
este, ai înnebunit?
- Hm!
Priviți pe nevastă-mea cît e de deșteaptă!
- Bine,
dragă, de Moși ne arde nouă?
- Mă rog, ce-i omul?... Animal, nu?... Bun! Ce face animalul
în fața primediei?... îi întoarce spatele… Același lucru facem și noi… Ai
înțeles acuma? Punem Cotrocenii la dosar… Hai! Gata!
- Ascultă, Anico, să nu cumva să pleci, să lași casa singură…
- Nu se află, coniță.
- Să nu te temi.
- Nu coniță.
- Ce să se
teamă, nu-i nici o primejdie… Altfel v-aș duce eu la Moși?... închide poarta și
stai în curte, proasto, nu-ți fie frică.
- Nu
conașule.
Cîteva minute mai tîrziu, prin valuri de căldură două familii
complete, cu soldat, doică și copii mai mărișori, din care unul trăgea după el
un cățel pe roate, luau cu asalt tramvaiul de la Sfîntu Elefterie. Domnul
Popescu, organizatorul expediției, cumpără bilete, dînd socoteală pe din două,
făcu jucării copiilor, spuse snoave pentru galerie, devenind din ce în ce mai
guraliv, pe măsură ce se depărta de focarul primediei.
- Mă întrebau funcționarii, cînd s-a comunicat ordinul de
evacuare: “ Dumneavoastră ce faceți, domnule director?”… “ Mă duc acasă și fac
ce face cîinele.” “ Vaaai!” făcură toate domnișoarele… “Stați, nu vă rușinați,
nu-i ce credeți dumneavoastră.”
- Ești teribil!
- Pe onoarea mea vă spun… Ce face cîinele?... Se culcă jos…
mă culc și eu…
- Ei, de ce?
- Din pat, cînd o sări ecrasita, mă aruncă jos și mă doare, da’
de jos mă aruncă drept în pat, cad pe moale… Ce zici, cucoană?...[…]”
La Moși, s-au oprit în cîrciuma “La trei mături”, după care, mai tîrziu, domnul Popescu a făcut rost de un ziar pe care l-a spicuit abil trecînd vitejește peste “ce-a ars, ce n-a ars, ce era să cadă” și s-a liniștit brusc pe raportul ministerului care sfătuia lumea să nu se alarmeze “nefiind nici pagubă, nici primedie”. După un periplu gălăgios prin bîlci, timp în care directorul, “zurbagiu ca un copil”, a tras bomboane la țintă și a învîrtit roata norocului, alaiul s-a instalat la restaurantul “Maiorul Mura”.
“- Cincizeci de mititei și două baterii reci!... porunci domnul director.
Încetul cu
încetul, cîmpul Moșilor se popula, umplîndu-se de lume pestriță și de zgomot.
Lumini multicolore se aprindeau, se învîrteau, o dată cu călușeii, cu roți de tot
felul, sau străluceau, ornînd feeric intrări de panorama, ca pe niște porți de
rai. Moșii păreau un balamuc imens. Oamenii de toată mîna și de toate vîrstele
rătăceau cu fesuri de hîrtie roșie, silindu-se să se convingă că petrec,
suflînd cu încăpățînare, inconștent, în cocoșei de tablă, învîrtind scîrțîitori
ce exasperau nervii, pocnind plesnitori, sporind vacarmul produs de flașnete,
de orgi, de clarinete sălbatice, de apeluri, de strigăte, de jocuri și cîntece.
Pe la douăsprezece din noapte serbarea era în toi, lăutarii cîntau îndrăcit,
vinul și berea curgeau în valuri. Congestionat, lustruit de o digestiune
laborioasă, domnul Popescu fuma tăcut după baterii repetate.
- Bine, nene
Nae, așa ne fu vorba?... Mai spune ceva, dă-o dracului!...
- Domnilor,
să nu ziceți că sunt cîrcotas, dar mă uit în jurul meu și vă mărturisesc, mă
cuprinde jalea. În orice țară, […] catastrofa de la pirotehnie ar fi fost
pentru toată lumea o zi de doliu. Nimeni n-ar fi îndrăznit să sărbătorească o nenorocire
cu lăutari, o catastrofă ireparabilă ca pe o victorie națională.
Şi, cu
hotărîrea bruscă a omului beat, se ridică în picioare pe scaun și răcni cu voce
răgușită, amuțind lăutarii, oprind zborul chelnerilor și paharele clienților:
- Domnilor,
uniți-vă cu mine să serbăm două minute de tăcere solemnă în onoarea catastrofei
de la Cotroceni!...
- Hai,
zdrîng, zdrîng…
Un hohot de
rîs imens răspîndi această întrerupere fericită. Mesenii și lăutarii, într-o
însuflețire nouă, cîntau în cor, cu furie: “Hai zdrîng, zdrîng și iar zdrîng,
zdrîng…”
- Niște
dobitoci! Ce vă spuneam eu… Ehei! Englezii, domnule, cînd e catastrofă, nu mai
trăiesc nici unul… Plata!...
- Mai stai,
nene Nae.
-
Iertați-mă, nu pot suporta, mă doare inima și, să vă spun drept, mi s-a scîrbit…
Nu sîntem popor, orice ar spune! Plata!”
Toasturi cazone, GH. Brăescu, Nuvele 1924/ Editura Facla, Timișora 1985
P.S. Numai acest fragment și ține loc de talk show, pamflet, cercetare sociologică, astrograma țării, cugetări despre cît suntem de veșnici și cum ni se fîlfîie steagul, de cel puțin 100 ani, la fel. Am putea să mai închidem din bîlciurile politico – distractivo – televizionistice, 95% fiind inutile, scîrboase, păguboase.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu